ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3074/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2020, reclamanta S.C. Auto Balmir S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, a solicitat anularea și suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ISR-AIF 3298 din 24.09.2020, prin care s-au dispus măsuri asigurătorii asupra unor bunuri imobile sau mobile precum și asupra disponibilităților bănești ale societății până la concurența sumei de 6142136 RON. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 103 din 4 noiembrie 2020, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. Auto Balmir S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și s-a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. ISR - AIF 3298 din 24.09.2020 până la soluționarea definitivă a cauzei. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 103 din 4 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și, rejudecând pe fond cererea de suspendare a executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ISR-AIF 3298/24.09.2020, respingerea ca nefondată a cererii. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a apreciat că instanța de fond, în mod greșit, a respins ca neîntemeiată lipsa de obiect a cererii de suspendare, reținând argumente străine de natura cauzei, motive care nu au fost deduse judecății și care nu fac analiza în prezenta cauză, putând fi analizate eventual pe calea unei contestații la executare formulată împotriva actelor de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii. De asemenea, a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate de DGRFP Iași în sprijinul lipsei de obiect a cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 3298/24.09.2020, raportat la natura actului administrativ contestat, ceea ce atrage casarea. A menționat că suspendarea executării unei decizii de instituire a măsurilor asigurătorii poate fi dispusă doar în perioada de timp anterioară emiterii actelor de ducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, o astfel de suspendare a executării actului în această perioadă împiedicând luarea măsurilor asigurătorii prin emiterea actelor de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul contestat, în sensul art. 213 Codul de procedură fiscală. În acest sens, soluția de suspendare a executării este nelegală întrucât nu poate fi suspendat un act administrativ deja executat și nu produce niciun efect asupra popririi asigurătorii la care instanța de fond face referire, aceasta având oricum caracterul unei indisponibilizări fără reținerea sumelor până la emiterea unui titlu de creanță. Fără echivoc, suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu conduce la ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin actele de ducere la îndeplinire a acestor masuri, respectiv sechestrul asiguratoriu mobiliar/imobiliar și poprirea asiguratorie, acte valabile, necontestate si distincte pentru care legiuitorul a prevăzut o cale legală diferită de contestare, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015, astfel încât lipsa de obiect a cererii de suspendare este evidentă pentru motivele arătate și care nu au fost analizate de instanța de fond. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a considerat că instanța de fond a ignorat faptul că suspendarea executării actului administrativ are caracter de excepție de la regula executării din oficiu a actului administrativ. În ceea ce privește existența cazului bine justificat, instanța de fond a reținut în mod nelegal, cu interpretarea greșită a legii, "aparenta nemotivare a actului administrativ contestat", apreciind în mod greșit că "afirmația" organului emitent "nu acoperă niciuna din cele trei situații excepționale prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015". Pe de o parte, nelegalitatea argumentelor instanței de fond referitoare la așa-zisa nemotivare a actului este evidentă având în vedere că încalcă flagrant principiul neantamării fondului cauzei potrivit căruia instanța nu poate realiza nici măcar o prejudecare a fondului cauzei, iar pe de altă parte, instanța de fond face o aplicare greșită a dispozițiilor art. 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală prin care legiuitorul stabilește că "decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată", fară a impune organului emitent nici să descrie în amănunt care sunt elementele ce au format convingerea de a dispune masurile asigurătorii, nici să formuleze o motivare lungă si complexă. În acest sens, a susținut că Decizia nr. 3298/24.09.2020 cuprinde motivarea în fapt a dispunerii măsurilor asigurătorii constând în aceea că "În efectuarea acțiunii de inspecție economico-financiară, organul de control a procedat la analiza documentară efectuată pe baza informațiilor din baza de date a ANAF, a datelor din adresa Direcției Generale de Inspecție Economico-Financiară nr. x/06.08.2020 și a fișelor de cont transmise de societate", motivare suficientă pentru a asigura un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a deciziei, contrar susținerilor instanței de fond. Referitor la existența pagubei iminente, a apreciat că, în mod greșit și cu aplicarea greșită a legii, a reținut instanța de fond că este îndeplinita această condiție motivat exclusiv de împrejurarea că "aceasta măsura ar conduce la perturbarea activităților curente ale societății" având în vedere că "daca se mențin efectele dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, urmează ca sumele viitoare obținute de societate să fie, de asemenea, indisponibilizate până la respectarea limitei de 150% din valoarea creanței stabilite". A învederat că, în mod nelegal, motivele instanței de fond vizează exclusiv posibila perturbare a activității reclamantei și posibila afectare financiară a acesteia, argumente ce nu se subsumează noțiunii de "pagubă iminentă" și nu sunt de natură a dovedi și susține existența unei pagube iminente. Pe de o parte, instanța de fond a ignorat că perturbarea activității la care face referire este una ipotetică, prefigurată doar, nefiind probată în niciun fel împrejurarea potrivit căreia "suportarea costurilor legate de achiziționarea în mod continuu de carburanți, taxe de drum, revizii, piese de schimb, reparații" s-ar efectua din cele două conturi bancare deschise la A. și Trezoreria Iași si făcându-se astfel o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004 care definesc paguba iminentă. Pe de altă parte, chiar și în situația în care reclamanta ar fi făcut o astfel de dovadă, se remarcă faptul că "paguba" nu este una iminentă, imposibil de reparat având în vedere că suntem în prezența unei popriri asigurătorii, iar nu executorii. Mai mult decât atât, a învederat că o eventuală pagubă nu are caracter iminent raportat la posibilitatea legală reglementată de legiuitor în favoarea reclamantei de a constitui o garanție pentru ridicarea măsurilor asigurătorii, potrivit art. 214 alin. (1) si art. 211 din Legea nr. 207/2017 privind Codul de procedură fiscală. În contextul art. 214, este evident că, chiar și în situația probării producerii unei pagube, aceasta nu ar avea caracter iminent raportat la împrejurarea că indisponibilizarea poate fi evitată, preîntâmpinată prin constituirea unei garanții potrivit legii. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu titlu prealabil, a învederat împrejurarea că prin sentința nr. 23 din 03 februarie 2021 a Curții de Apel Iași, prima instanță a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii a cărei suspendare fusese dispusă prin sentința nr. 103 din 04 noiembrie 2020 a Curții de Apel Iași, anularea actului administrativ constituind o confirmare a legalității soluției de suspendare a respectivului act. A considerat că soluția de suspendare a deciziei prin care DGRFP Iași a dispus instituirea măsurilor asigurătorii este pe deplin legală, în cauză fiind îndeplinită atât cerința cazului bine justificat cât și cea privind existența unei pagube iminente. În privința existenței cazului bine justificat a arătat că Decizia a cărei suspendare a fost dispusă de prima instanță a fost emisă de DGRFP Iași (1) cu nerespectarea condițiilor legale prevăzute de lege pentru instituirea măsurilor asigurătorii (în lipsa oricăror indicii privitoare la faptul că societatea ar încerca să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea), (2) este nemotivată și (3) în cadrul unei inspecții economico financiare, în legătură cu creanțe bugetare deși măsurile asigurătorii pot fi instituite doar după finalizarea inspecției economico financiare și după emiterea titlului de creanță, aceste împrejurări fiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ contestat. Cu referire la condiția pagubei iminente, a apreciat-o, de asemenea îndeplinită, întrucât blocarea disponibilităților bănești aflate în conturile bancare și de trezorerie echivalează cu intrarea în incapacitate de plată și cu încetarea existenței societății, ceea ce ar reprezenta un prejudiciu ireparabil chiar și în ipoteza admiterii ulterioare a acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția din 17 februarie 2021 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente: 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă S.C. Auto Balmir S.R.L. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ISR-AIF 3298 din 24.09.2020, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, solicitând suspendarea executării acesteia. Prima instanță, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. Auto Balmir S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și a dispus suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. ISR - AIF 3298 din 24.09.2020 până la soluționarea definitivă a cauzei. Pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii. Este însă important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că nu au fost reținute argumente străine de natura cauzei, prima instanță motivând în sensul admiterii acțiunii, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut. Fragmentul indicat de recurentă ca fiind străin de natura cauzei: "dacă se mențin efectele dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, urmează ca sumele viitoare obținute de societate să fie, de asemenea, indisponibilizate până la respectarea limitei de 150% din valoarea creanței stabilite", trebuie analizat prin raportare la întreaga frază în care se regăsește, respectiv "Nu are relevanță faptul că prin adrese de înființare a popririi s-a realizat deja indisponibilizarea sumelor aflate în conturile societății întrucât acestea sunt într-un cuantum mult inferior debitului stabilit în cadrul inspecției economico - financiară, respectiv suma de aproximativ 2000000 RON aflată în conturi față de 6142136,75 RON debit, astfel încât în mod firesc, dacă se mențin efectele dispuse prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, urmează ca sumele viitoare obținute de societate să fie, de asemenea, indisponibilizate până la respectarea limitei de 150% din valoarea creanței stabilite.". Așadar, prin raportare la întreaga frază și nu doar la fragmentul indicat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că nu există nicio contradicție, critica fiind nefondată. Înalta Curte nu poate reține nici critica referitoare la lipsa de obiect a cererii de suspendare motivată de faptul că legiuitorul a prevăzut o cale legală diferită de contestare, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015. În drept, amintește Înalta Curte că dispozițiile art. 278 Codul de procedură fiscală prevăd că "introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrative fiscal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceste prevederi nu aduc atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea în temeiul Legii nr. 554/2004. Așadar, prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Cel de-al doilea motiv de casare invocat este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar conform art. 15 din același act normativ, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu. Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Reține Înalta Curte de Casație și Justiție că, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă aduce critici de nelegalitate a argumentelor instanței de fond referitoare la nemotivarea actului administrativ, considerând pe de o parte, că este încălcat flagrant principiul neantamării fondului cauzei, întrucât, în speță, soluția influențează fără echivoc judecata cererii de anulare a actului contestat, iar pe de altă parte, arătând că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii cuprinde motivarea în fapt, motivare suficientă pentru a asigura un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a deciziei. Cu privire la prima condiție legală - existența unui caz bine justificat, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 - instanța de control judiciar constată că, în jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de instanța supremă ca fiind emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ ori modificarea importantă a acestuia în calea recursului administrativ. Or, reține Înalta Curte că în mod corect judecătorul fondului a constatat, în raport cu circumstanțele de fapt ale cauzei "existența unui caz bine justificat constând în aparenta nemotivare a actului administrativ necontestat", în măsura în care, la o analiză sumară, acesta apare ca nefiind motivat. Aspectele evidențiate în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate nu reprezintă o motivare concretă, organul fiscal, așa cum în mod corecta a reținut și judecătorul fondului, a precizat doar faptul că "în efectuarea acțiunii de inspecție economico-financiară, organul de control a procedat la analiza documentară efectuată pe baza informațiilor din baza de date a ANAF, a datelor din adresa Direcției Generale de Inspecție Economico - Financiară nr. x din 06.08.2020 și a fiselor de cont transmise de societate". Așadar, fără a indica în concret care ar fi motivele de fapt și de drept care au condus organul fiscal la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să își ascundă sau risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, așa cum prevăd dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, susținerile recurentei-pârâte nu sunt fondate. Înalta Curte apreciază că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, în sensul existenței unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale care îi vor incumba, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor societății, pericolul fiind astfel unul extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, așadar din împrejurări exterioare operațiunilor controlate. Nu pot fi reținute nici criticile care vizează încalcarea principiului neantamării fondului cauzei, în condițiile în care, prima instanță, nu a analizat cele două aspecte invocate de către reclamantă referitoare inexistența unor indicii concrete din care să rezulte că debitoarea încearcă să se sustragă, să își ascundă ori să-și risipească patrimoniul periclitând sau îngreunând considerabil colectarea sau faptul că măsurile asiguratorii pot fi instituite doar după finalizarea inspecției economico - financiare și după emiterea titlului de creanță întrucât, apreciind că vizează aspecte de nelegalitate care vor fi analizate în cadrul acțiunii în anulare. Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin sentința nr. 23 din 3 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. ISR-AIF 3298 din 24.09.2020 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași. Această sentință constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate a actului administrativ, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie. Așadar, decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a cărei suspendare se solicită prin prezentul demers judiciar a trecut prin filtrul de judecată al primei instanțe, care, administrând probatoriul pe fondul cauzei, a apreciat că se impune anularea sa. Înalta Curte constată că este îndeplinită și condiția pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, această condiție fiind îndeplinită, raportat la efectul imediat al deciziei a cărei suspendare a fost solicitată, la cuantumul sumei indisponibilizate, precum și la specificul activității societății intimate. Condiția pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, greu sau imposibil de reparat, dar cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenția unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în situația dedusă prezentei judecăți. Contrar susținerilor recurentei-pârâte în sensul că paguba nu este una iminentă, imposibil de reparat având în vedere că suntem în prezența unei popriri asiguratorii, iar nu executorii, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului, că măsura indisponibilizării sumelor aflate în contul societății ar presupune perturbarea activităților curente ale societății. Așadar, raportat la activitatea economică desfășurată de reclamantă, respectiv transport rutier de persoane, Înalta Curte observă că blocarea conturilor bancare ca efect al instituirii măsurilor asiguratorii echivalează cu imposibilitatea de a efectua plățile curente și de a suporta costurile pe care desfășurarea activității de transport le presupune (carburant, taxe speciale de drumuri, revizii tehnice auto, piese de schimb, etc.), ceea ce reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.