ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3071/2021

Ședința publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 24.07.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 20564/4.07.2019 emisă de pârât și obligarea acestuia la emiterea unei noi hotărâri prin care să dispună acordarea daunelor morale și materiale în limita sumelor solicitate.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 21 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 20564/4.07.2019 emisă de pârât și l-a obligat să reanalizeze cererea de plată formulată de reclamant și să stabilească valoarea despăgubirilor care i se cuvin acestuia în calitate de creditor.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 21 din 13 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecarea pe fond, să se constate că Decizia nr. 20564/4.07.2019 este legală și temeinică.

După prezentarea situației de fapt și a conținutului Deciziei nr. 20564/4.07.2019, pârâtul a menționat că interpretarea "sistematică" dată de prima instanță este eronată, iar dispozițiile legii (art. 49, art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995) au fost eronat apreciate și aplicate stării de fapt.

A arătat că, potrivit dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. În acest sens, a apreciat că titularul contractului de asigurare nu poate fi considerată terță persoană păgubită prin producerea accidentului, neavând calitatea procesuală activă necesară solicitării de despăgubiri de la societatea de asigurare, în baza acestui contract și, implicit, pentru a dobândi calitatea de creditor de asigurare potrivit Legii nr. 213/2015.

Această concluzie se desprinde și din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul ar trebui să le plătească cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite, din acest text rezultând că legiuitorul a înțeles să îl diferențieze pe asigurat de persoana păgubită prin producerea accidentului, și care ar putea solicita despăgubiri.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul CSA nr. 21/2009, asigurătorul acordă despăgubiri în cazul în care persoanele care solicită despăgubiri pentru vătămări corporale sunt membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident de vehicul, rezultând astfel, intenția legiuitorului de a-1 excepta pe titularul contractului de asigurare de la posibilitatea de a solicita despăgubiri în baza contractului de asigurare, fiind lipsit de relevanță dacă acesta a fost sau nu conducătorul autovehiculului vinovat de producerea accidentului.

Mai mult decât atât, asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie este destinată a acoperi și pagubele produse bunurilor. Or, nu se poate accepta teza potrivit căreia reclamantul-intimat, în calitate de proprietar al autovehiculului implicat în producerea accidentului și de asigurat RCA, poate răspunde pentru pagubele produse de bunul său și, pe de altă parte, să aibă și calitatea de terț păgubit prin producerea accidentului, în sensul dispozițiilor Legii nr. 136/1995, pentru a putea solicita, de la asigurător, în baza contractului de asigurare încheiat cu acesta, daune rezultând din accidentul în care a fost implicat propriul său bun.

Într-adevăr, victima unui prejudiciu prin ricoșeu (terțul din contractul RCA care este și beneficiarul acestei asigurări RCA) are un drept propriu la despăgubire, iar nu un drept transmis din patrimoniul victimei imediate.

În concluzie, a arătat că un conducător auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care și-1 cauzează sieși prin fapta proprie (dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 îl exclud expres pe acesta din sfera beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător); conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat suferit de membrii săi de familie ca urmare a prejudiciului inițial; este exclusă nașterea obligației legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoșeu suferit de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului.

A considerat temeinică și legală sentința instanței de fond care a reținut, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legislației speciale în materia asigurărilor, că pot primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit toți cei care se aflau în autovehiculul condus (pentru care exista poliță R.C.A.) de persoana vinovată, inclusiv soțul acestuia. În temeiul art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dacă autoturismul era condus de o altă persoană decât asiguratul (ca în cazul de față), toate persoanele vătămate au calitatea cerută de lege pentru a primi despăgubiri, nefacându-se nicio distincție sau exceptare pentru proprietar/asigurat dacă acesta cumulează calitatea de proprietar/asigurat al autovehiculului implicat în accident cu calitatea de soț al conducătorului auto vinovat de producerea accidentului.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția din 15 iulie 2020 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 25 februarie 2022 (termen care a fost preschimbat la data de 21 mai 2021), cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 20564/4.07.2019 emisă de Fondul de Garantare prin care s-a respins cererea de plată formulată, motivat de faptul că titularul contractului de asigurare nu poate fi considerat terță persoană păgubită prin producerea accidentului, în sensul dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 136/1995, neavând astfel calitatea de creditor necesară solicitării de despăgubiri, în baza acestui contract, conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reține că analiza dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ținându-se seama de prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) alin. (1i) din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul ASF nr. 23/2014.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte observă că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul suferit în calitate de persoană păgubită în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) alin. (1ii), și nu în calitate de persoană asigurată ori beneficiar al asigurării în sensul alin. (1) și (ii), cum în mod eronat s-a raportat autoritatea pârâtă când a analizat cererea de plată.

Potivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, în forma în vigare la data producerii accidentului (1.07.2016):

"Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului."

Totodată, prevederile art. 51, din același act normativ, arată că "Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul."

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o interpretare sistematică corectă a dispozițiilor legale sus menționate atunci când a reținut că sunt îndreptățite să primească despăgubiri toate persoanele vătămate care au calitatea cerută de lege, în temeiul art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, dacă autoturismul era condus de o altă persoană decât asiguratul.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât în sensul că intenția legiuitorului, din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (2) pct. 4 din Ordinul ASF nr. 23/2014, este aceea de a-l excepta pe titularul contractului de asigurare de la posibilitatea de a solicita despăgubiri în baza contractului de asigurare, fiind lipsit de relevanță dacă acesta a fost sau nu conducătorul autovehiculului vinovat de producerea accidentului.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte observă că legiuitorul nu a făcut nicio exceptare pentru proprietar/asigurat dacă acesta cumulează calitatea de proprietar/asigurat al autovehiculului (care însă nu este vinovat de producerea accidentului) cu calitatea de soț al conducătorului auto vinovat, care se afla în autovehicul la momentul accidentului și care a suferit vătămări, astfel că, Fondul de Garantare răspunde pentru asiguratul RCA falimentar, care este obligat în baza legii să răspundă și pentru fapta conducătorului auto vinovat și nu doar pentru fapta asiguratului său.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte constată neîntemeiată critica la adresa legalității sentinței civile recurate, apreciind că hotărârea primei instanțe reflectă o aplicare corectă a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) alin. (1ii) din Legea nr. 213/2015 și art. 51 coroborat cu art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 21 din 13 ianuarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2021.