ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3069/2021

Ședința publică din data de 21 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.03.2018, reclamanții A., B., C., D. și E. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat instanței:

I. revocarea deciziei procurorului general în ceea ce privește salariul de bază brut de 6818 RON, stabilit începând cu 01.01.2018, prin care le este diminuat salariul față de cel în plată din lunile din anul anterior, și respectiv anularea diminuării salariale;

II. stabilirea, începând cu 01.01.2018, unui salariu de bază la nivelul funcției de specialist, pe care legiuitorul îl stabilește în Capitolul VIII, "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", secțiunea a 6-a, art. 22 din Legea 153/2017;

III. stabilirea, începând cu 01.01.2018, unui salariu de bază brut corect, astfel încât să se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost modificate cotele de contribuții sociale, în sensul majorării acestora de la 16,5% la 35%;

IV. obligarea pârâtului la plata sumelor datorate retroactiv actualizate cu rata inflației, și respectiv dobânda legală până la data efectuării plății.

La data de 11.06.2018, reclamanții au formulat cerere modificatoare la cererea de chemare în judecată, așa cum a fost ea formulată cu toate cele patru capete de cerere, pentru motivele invocate în aceasta, pentru perioada 01.01.2018 - 22.07.2018, iar referitor la primul capăt de cerere privind "...Revocarea deciziei procurorului general ... și respectiv anularea diminuării salariale;... ", au solicitat revocarea tuturor deciziilor date pentru această perioadă în ceea ce îi privește, prin care s-a menținut starea de fapt consacrată de decizia atacată inițial.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 5229 din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, ca inadmisibilă.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 5229 din 11 decembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C., D. și E., întemeiat pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

Cu referire la precizările instanței asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au indicat prevederile pe care le-au considerat relevante, respectiv: art. 63 alin. (2), art. 65 alin. (1) și (2), art. 77 alin. (1) lit. w) din Ordinul nr. 2632/C/2014 din 30 iulie 2014 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor. De asemenea, exceptând deciziile nr. 10 din 13.02.2018, nr. 27 din 22.03.2018 și nr. 135 din 27.06.2018 în care nu au fost menționate note de îndrumare, în celelalte decizii de salarizare comunicate și contestate, au arătat faptul că s-a făcut trimitere la note de îndrumare ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu le-au fost comunicate împreună cu deciziile și nici adresele prin care s-a răspuns la contestații.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, de către prima instanță, raportat la dispozițiile art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, au arătat că, în urma contestațiilor formulate împotriva Deciziei 2/01.02.2018, au fost emise ca răspunsuri 5 adrese depuse la dosarul cauzei.

Au precizat că niciuna dintre aceste adrese, date ca răspuns la contestații, nu au dispozitiv în sensul "Hotărăște", "Dispun" sau "Decide", și mai mult nu prin ele însele se resping contestațiile, ci printr-un act de voință anterior întocmirii acestora, astfel, raportat la contestare adresele conțin toate expresia "vă comunicăm faptul că aceasta a fost respinsă ca nefondată", contestația astfel nefiind respinsă prin adresa în cauză.

Astfel, având în vedere prevederile art. 7 alin. (2) anume:

"împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București" și neexistând hotărârea organelor în cauză, în speță, "Hotărârea colegiului de conducere", pe cale de consecință, au considerat că singurul act prin care se dispunea raportat la modul de salarizare comunicat și împotriva căruia se puteau îndrepta era decizia atacată și nu adresele mai sus menționate.

Au mai învederat că și împotriva deciziilor emise de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara (Decizia nr. 10/2018, Decizia nr. 27/2018, Decizia nr. 55/2018, Decizia nr. 108/2018, Decizia nr. 110/2018, Decizia nr. 112/2018, Decizia nr. 119/2018, Decizia nr. 108/2018, Decizia nr. 135/2018) au fost depuse contestații la care s-a răspuns, tot prin cinci adrese, nominale, toate având același conținut. Au considerat că nu s-a răspuns tuturor deciziilor contestate, iar una din deciziile menționate în toate cele 5 răspunsuri, Decizia 112/18.06.2018, nu privea decât pe unul dintre reclamanți. Mai mult, răspunzând la contestații după aproximativ 3-4 luni în perioada 29.10.2018-02.11.2018, în condițiile în care primul termen de judecată fixat în dosarul cauzei nr. x/2018 a fost în data de 02.10.2018, nu ar fi putut anticipa, în condițiile în care au depus cererea pentru termenul din data de 02.10.2018, privind completarea acțiunii introductive, că în loc de comunicare a unor posibile răspunsuri ale reclamanților la această cerere calificată de instanță modificatoare, instanța, la cel de-al doilea termen și ultimul respinge cauza, în loc să ceară lămuriri suplimentare reclamațiilor.

Astfel, au reiterat că, nici în acest caz, niciuna dintre aceste adrese date ca răspuns la contestații nu au dispozitiv în sensul "Hotărăște", "Dispun" sau "Decide", și nici în titlu sau în conținut nu e menționată sintagma "Hotărâre de colegiu de conducere" sau sintagma "Colegiu de conducere".

Au mai arătat că susținerile instanței, în ceea ce privește aceste răspunsuri, raportat la art. 7 alin. (2) nu fundamentează nimic, mai ales în condițiile în care deciziile menționate au fost contestate, neexistând hotărârea colegiului de conducere în cauză sau nu le-a fost comunicată, în condițiile în care starea de fapt consacrată prin Decizia nr. 2 din 01.02.2018, nu a fost modificată prin deciziile ulterioare și nici prin adresele pe care le-au primit ca răspuns referitor la contestațiile formulate.

Mai departe au susținut că, în mod eronat instanța de judecată a reținut următoarele:

"reclamanții au formulat acțiunea de față solicitând exclusiv "revocarea" deciziei de stabilire a salariului de bază brut de 6818 RON începând cu 01.01.2018", pe când, în realitate, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună asupra a patru capete de cerere, iar prin cererea formulată pentru termenul din 02.10.2018, nu s-a renunțat la vreunul din cele patru capete de cerere, ci s-a solicitat ca să fie completat primul capăt de cerere prin includerea celorlalte decizii ulterioare.

Au mai menționat că nu există nicio lege sau act normativ care să prevadă explicit că cele cinci adrese, date ca răspuns la contestația împotriva Deciziei nr. 2/2008, sunt Hotărâri de colegiu de conducere în condițiile în care, în niciuna dintre aceste adrese, în titlu sau în conținut, nu este menționată sintagma "Hotărâre de colegiu de conducere" sau sintagma "Colegiu de conducere" și nici nu au dispozitiv în sensul "Hotărăște", "Dispun" sau "Decide".

De asemenea, au precizat că și în cazul celorlalte 5 adrese, înregistrate sub nr. x/2018, date ca răspuns la contestații situația este aceeași.

În fapt, au arătat că nu puteau învesti instanța, cu o pretenție litigioasă în raport cu un act care posibil nu există și de care nu aveau cunoștință, respectiv anularea uneia sau mai multor hotărâri ale colegiului de conducere necomunicate, posibil inexistente, considerând astfel părtinitor transformarea unor adrese în care nu sunt menționate expresiile "Hotărâre de colegiu de conducere" sau "Colegiu de conducere" în Hotărârile pe care legea le prevede.

Cu referire la reținerea instanței de fond "că deși reclamantei i s-au comunicat întâmpinările, având, prin urmare, cunoștință de invocarea excepției inadmisibilității, aceasta nu a înțeles să își precizeze obiectul demersului judiciar", au arătat, pe de o parte, că suntem mai mulți reclamanți, iar invocarea excepției inadmisibilității de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca urmare a întâmpinării înregistrată cu numărul x B.J./2018 din aprilie 2018, e exclusiv cea invocată la pct. 1.1., anume Excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, și nu face vreo referire la nicio Hotărâre a Colegiului de conducere.

În realitate Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin întâmpinarea cu nr. 3134/HI/12/2018 din 11.05.2018 Dosar nr. x/2018 a solicitat instanței ca:

"Față de cele de mai sus, vă solicităm respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală și menținerea deciziei contestate ca fiind temeinică și legală.", în aceasta întâmpinare nu a fost invocată nicio excepție și nu a fost menționată nicio Hotărâre a Colegiului de conducere.

Au menționat că au luat la cunoștință de excepția inadmisibilității pe care a invocat-o instanța în soluționarea cauzei, pentru prima oară odată cu primirea, sentinței civile nr. 5229 din data de 11.12.2018.

Raportat la prevederile invocate de instanță, respectiv art. 22 alin. (6) C. proc. civ. au arătat că instanța nu putea fi investită să soluționeze în raport cu o Hotărâre a Colegiului de conducere de care nu aveau cunoștință, și care posibil nu există. În același timp, instanța a omis celelalte 3 capete de cerere II, III și IV, la care nu s-a renunțat prin cererea calificată ca modificatoare de instanță, prin care s-a cerut doar completarea primului capăt de cerere anume I, în sensul judecării raportat și la deciziile emise ulterior și care nu modificau starea de fapt.

Au precizat că au fost contestate și celelalte decizii, dar răspunsul primit nu a fost în termen prevăzut de lege, fiind ulterior primului termen de judecată din dosarul cauzei. Mai mult, în adresele prin care s-a răspuns, erau menționate greșit deciziile contestate raportat la persoana care a contestat, iar unele nu erau menționate; surprinzător instanța a ignorat faptul că, prin toate deciziile menționate starea de fapt nu se modifică și s-a concentrat asupra unor Hotărâri ale Colegiului de conducere necomunicate, din punctul lor de vedere inexistente.

Referitor la precizările instanței "Totodată, curtea constată că nu ar putea dispune revocarea deciziilor contestate, întrucât revocarea poate fi dispusă doar de emitentul actului administrativ, instanța de judecată putând fi învestită, eventual, cu o acțiune în anularea actului administrativ pretins vătămător." au arătat că, legându-se de termenul "revocare" instanța a omis să constate că în raport cu decizia în cauză mai apare și "anularea diminuării salariate", cu alte cuvinte instanța dacă nu voia "Revocarea deciziei procurorului general în ceea ce privește salariul de bază brut ... " putea "anularea diminuării salariate" din decizia contestată. Așadar, instanța putea dispune ca pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara să emită un nou act care să fie în concordanță cu cele solicitate, având în vedere capetele de cerere II și III din acțiunea formulată care au fost menținute și prin solicitările din cererea calificată ca modificatoare de instanță.

1.4. Apărările formulate în cauză.

În cauză au formulat întâmpinării intimații-pârâți, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

Prin rezoluția din 16 mai 2019 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 mai 2021, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți A. și E. sunt încadrați ca specialiști IT la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, iar B., C. și D. sunt încadrați ca specialiști IT la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin Decizia nr. 2/01.02.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au fost stabilite în beneficiul reclamanților drepturile salariale cuvenite începând cu data de 01.01.2018, în aplicarea Legii nr. 153/2017.

Reclamanții au formulat contestații împotriva Deciziei nr. 2/01.02.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care au fost respinse, ca nefondate, astfel cum reiese din documentele atașate la dosarul de fond filele x și 26.

În acest context, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâtii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara revocarea Deciziei nr. 2/01.02.2018 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în ceea ce privește salariul de bază brut de 6818 RON, stabilit începând cu 01.01.2018, prin care le este diminuat salariul față de cel în plată din lunile din anul anterior, și respectiv anularea diminuării salariale; stabilirea, începând cu 01.01.2018, unui salariu de bază la nivelul funcției de specialist, pe care legiuitorul îl stabilește în Capitolul VIII, "Reglementări specifice personalului din sistemul justiției", secțiunea a 6-a, art. 22 din Legea nr. 153/2017; stabilirea, începând cu 01.01.2018, unui salariu de bază brut corect, astfel încât să se asigure în plată același venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost modificate cotele de contribuții sociale, în sensul majorării acestora de la 16,5% la 35% și obligarea pârâtului la plata sumelor datorate retroactiv actualizate cu rata inflației, și respectiv dobânda legală până la data efectuării plății.

La data de 11.06.2018, reclamanții au formulat cerere modificatoare la cererea de chemare în judecată, așa cum a fost ea formulată cu toate cele patru capete de cerere, pentru perioada 01.01.2018 - 22.07.2018, iar referitor la primul capăt de cerere au solicitat revocarea tuturor deciziilor date pentru această perioadă în ceea ce îi privește, prin care s-a menținut starea de fapt consacrată de decizia atacată inițial.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, reclamanții formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs privind greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, amintește Înalta Curte că potrivit art. 36 C. proc. civ., legitimarea procesuală pasivă, condiție esențială pentru exercitarea acțiunii civile, reprezintă identitatea care trebuie să existe între subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății și cel chemat în judecată în calitate de pârât.

Totodată conform art. 89 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică, iar potrivit art. 93 din aceeași lege, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite.

Rezultă, deci, că raporturile de muncă ale reclamanților care activează ca personal de specialitate informatică în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, respectiv Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara se stabilesc cu angajatorii lor și nu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În egală măsură, este relevant faptul că în materia contenciosului administrativ tipic legitimarea procesuală pasivă aparține emitentul actului a cărui revocare sau anulare se solicită, în cauză, acesta fiind Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin urmare, între pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și subiectul obligat în cadrul raportului juridic dedus judecății, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, nu există identitate.

În ceea ce privește criticile referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de control judiciar reține că reclamanții, deși au formulat contestații împotriva Deciziei nr. 2/01.02.2018 emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, susțin, în esență, că adresele primite drept răspuns la contestații nu reprezintă, ca atare, hotărârea organelor prevăzute de dispozițiile art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 alin. (2) raportat la alin. (1) din același act normativ, în spetă, Hotărârea colegiului de conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. De asemenea, susțin că, în situația în care ar exista o Hotărâre a colegiului de conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, aceasta nu le-a fost comunicată.

Pentru a răspunde criticilor recurenților, Înalta Curte, analizând documentele în discuție, aflate la dosarul de fond, observă că acestea sunt emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, emitentul acestora fiind același cu emitentul actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale a cărui revocare s-a solicitat prin acțiunea introductivă de instanță, respectiv Deciziei nr. 2/01.02.2018.

Mai mult, raportat la conținutul acestor documente, reiese, fără dubiu, că sunt emise ca urmare a soluționării contestațiilor formulate de către reclamanți împotriva Deciziei nr. 2/01.02.2018, astfel că instanța de control judiciar nu poate primi susținerile recurenților în sensul că nu prin ele însele se resping contestațiile, ci printr-un act de voință anterior întocmirii acestor adresele întrucât conțin toate expresia "vă comunicăm faptul că aceasta (contestația) a fost respinsă ca nefondată".

Nici criticile referitoare la faptul că aceste adrese, așa cum le numesc recurenții-reclamanți, nu reprezintă hotărâri ale colegiului de conducere ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara deoarece nu au un dispozitiv în sensul "Hotărăște", "Dispun" sau "Decide", sau împrejurarea că nici în titlu sau în conținutul lor nu este menționată sintagma "Hotărâre de colegiu de conducere" nu pot fi apreciate ca fiind întemeiate.

Față de aceste aspecte Înalta Curte, observă că documentele în discuție îndeplinesc toate condițiile de valabilitate ale unor acte administrative, iar din conținutul lor reiese, cu claritate, soluția adoptată de ordonatorul de credite cu privire la contestațiile formulate de reclamanți împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, respectiv a Deciziei nr. 2/01.02.2018, fiind lipsit de relevanță faptul că acestea nu au un dispozitiv în sensul "Hotărăște", "Dispun" sau "Decide" sau că în titlu sau în cuprinsul lor nu conțin sintagma "Hotărâre de colegiu de conducere".

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au investit instanța de contencios competentă cu controlul de legalitate al Hotărârilor colegiului de conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, astfel cum prevăd dispozițiile alin. (2) al art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, în speță aceste hotărâri fiind reprezentate chiar de răspunsurile primite la contestațiile formulate împotriva Deciziei nr. 2/01.02.2018 prin care s-au stabilit drepturile salariale .

Așadar, deși reclamanții nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale, au înțeles să facă contestații împotriva actului administrativ, în speță, Decizia nr. 2/01.02.2018, astfel cum permit dispozițiile art. 7 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017, nu au înțeles să respecte și alin. (2) al art. 7 din același act normativ care le permitea să formuleze plângere împotriva răspunsurilor primite ca urmare a soluționării contestațiilor, considerând în mod neîntemeitat că acestea nu reprezintă hotărâri ale colegiului de conducere.

În ceea ce privește cererea modificatoare, Înalta Curte reține că reclamanții au solicitat "revocarea" tuturor deciziilor date în perioada 01.01.2018-22.07.2018 de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, precum și a altora similare. Recurenți-reclamanți au susținut că au contestat și aceste decizii (care fac obiectul cererii modificatoare), dar răspunsul primit nu a fost în termenul prevăzut de lege, fiind ulterior primului termen de judecată din dosarul cauzei și oricum, nici aceste răspunsuri nu reprezintă, în opinia lor, hotărâri ale colegiului de conducere.

Înalta Curte observă că prima instanță, în mod corect, a reținut că reclamanții nu au făcut dovada contestării acestora la Colegiul de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, iar criticile aduse din perspectiva faptului că primul termen de judecată în dosarul cauzei a fost în data de 02.10.2018, cu o aproape o lună înainte de răspunsurile primite la contestație, nu prezintă relevanță juridică.

Susținerile recurentilor-reclamanți în sensul că instanța de judecată putea solicita aceste înscrisuri (răspunsurile primite ca urmare a contestării deciziilor menționate ulterior prin cererea modificatoare) dacă le considera utile cauzei, în loc să se grăbească nejustificat să respingă cauza, la al doilea termen de judecată, nu pot fi primite, având în vedere dispozițiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "probele se depun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată", sau în condițiile alin. (2) din același act normativ "în cazurile în care necesitatea probei rezultă din modificarea cererii", precum și dispozițiile alin. (6) potrivit căruia "...părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii".

Cu referire la criticile care vizează ignorarea de către instanța de fond a faptului că, prin toate deciziile menționate ulterior (prin cererea modificatoare) starea de fapt nu s-a modificat, instanța concentrându-se în soluționarea cauzei asupra unor Hotărâri ale Colegiului de conducere necomunicate, din punctul lor de vedere inexistente, Înalta Curte constată că starea de fapt nu avea cum să fie modificată în condițiile în care contestațiile formulate de reclamanți împotriva deciziei inițiale au fost respinse ca nefondate.

În dezacord cu susținerile recurenților-reclamanți în sensul că instanța de fond a cenzurat cererea pentru termenul din 02.10.2018 și nu s-a pronunțat cu privire la capetele de cerere II, III și IV, deoarece în niciun caz nu s-a renunțat la vreunul din cele patru capete de cerere, ci s-a solicitat completarea primului capăt de cerere prin includerea celorlalte decizii ulterioare, Înalta Curte reține că aceste capetele de cerere, din acțiune inițială numerotate cu II, III și IV au un caracter subsidiar față de capătul I inițial și completat prin cererea modificatoare, astfel că, în măsura în care prima instanță, în mod corect, a constatat inadmisibilitatea acțiunii care vizează revocarea deciziei inițiale prin care s-au stabilit drepturile salariale și a celor ulterioare, prin care s-a menținut starea de fapt, nu putea analiza capetele de cerere care au ca obiect stabilirea unui salariu de bază la nivelul funcției de specialist, stabilirea unui salariu de bază corect sau obligarea pârâtului la plata sumelor datorate retroactiv sau la plata dobânzii legale.

În concluzie, având în vedere că judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți și sub aspectul obiectului, Înalta Curte reține că judecătorul fondului, în mod corect, a constatat că nu poate dispune revocarea deciziilor prin care s-au stabilit drepturile salariale, instanța de judecată putând fi investită, eventual, cu o acțiune în anularea actelor administrative pretins vătămătoare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Or, obiectul acțiunii în contencios administrativ astfel cum este configurat de art. 7 din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 îl reprezintă anularea hotărârii colegiului de conducere prin care s-a soluționat contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, însă reclamanții au solicitat instanței chiar revocarea acestui din urmă act.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți A., B., C., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 5229 din 11 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 mai 2021.