ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2589/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 27.04.2018 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice (a) revocarea în parte a Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce privește salariile de bază brute de 6361 RON (B.) și 5937 RON (A.), stabilite începând cu 01.01.2018; (b) recunoașterea dreptului reclamanților la majorarea de 25% a salariul de bază brut (în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 și a art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017), în vederea compensării pierderii salariale nete ce rezultă din transferul contribuțiilor sociale din sarcina angajatorului în cea a angajatului, și în consecință stabilirea, începând cu 01.01.2018, prin act administrativ, a salariilor de bază brute corecte, care să reflecte pe viitor această majorare, (c) repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâților la recalcularea, începând cu 01.01.2018, și achitarea către reclamanți a diferențelor dintre suma drepturilor salariale pe care sunt îndreptățiți să le primească și suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâți. Cu privire la aceste sume, reclamanții au solicitat și calcularea dobânzii legale aferente de la scadență și până la data plății efective, actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, și plata acestora către reclamanți și (d) obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor salariale menționate.

Reclamanții au mai cerut și (a) revocarea în parte a Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce privește salariile de bază brute de 6361 RON (B.) și 5937 RON (A.), stabilite începând cu 01.01.2018; (b) recunoașterea dreptului lor la salariu ca fiind corolarul dreptului fundamental la muncă, protejat de Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de alte acte normative în vigoare, și în consecință stabilirea, începând cu 01.01.2018, prin act administrativ, a salariilor de bază brute corecte, care să reflecte pe viitor păstrarea veniturilor salariale încasate de reclamanți până la data de 31.12.2017; (c) repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâților la recalcularea, începând cu 01.01.2018, și achitarea către reclamanți a diferențelor dintre suma drepturilor salariale pe care sunt îndreptățiți să le primească și suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâți. Cu privire la aceste sume, reclamanții au solicitat și calcularea dobânzii legale aferente de la scadență și până la data plății efective, actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, și plata acestora către reclamanți și (d) obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor salariale menționate.

Au mai solicitat reclamanții și (a) revocarea în parte a Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce privește stabilirea și aplicarea sporurilor de care beneficiază specialiștii IT începând cu 01.01.2018; (b) recunoașterea dreptului lor la sporuri salariale stabilite prin Legea nr. 153/2017 și în consecință stabilirea corectă, începând cu 01.01.2018, prin act administrativ, a sporurilor la care sunt îndreptățiți pe viitor specialiștii IT; (c) repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâților la recalcularea, începând cu 01.01.2018, și achitarea către reclamanți a diferențelor dintre suma drepturilor salariale sub formă de sporuri pe care sunt îndreptățiți să le primească și suma drepturilor salariale sub formă de sporuri plătite efectiv de către pârâți. Cu privire la aceste sume, reclamanții au solicitat și calcularea dobânzii legale aferente de la scadență și până la data plății efective, actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, și plata acestora către reclamanți și (d) obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor salariale menționate.

Nu în ultimul rând, reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, precum și la plata daunelor morale, dar și suspendarea executării Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, până la soluționarea definitivă si irevocabilă a cauzei.

1.2. Prin cererea de completare/modificare a cererii de chemare în judecată, formulată la data de 05.07.2018, reclamanții au arătat că solicită "anularea actelor administrative în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că există o diferență semantică din punct de vedere juridic între termenii "revocare" și "anulare". Totodată, reclamanții au precizat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a emis ulterior datei de înregistrare a dosarului alte acte administrative, respectiv Ordinul nr. 21 din 06 iunie 2018, Decizia nr. 60 din 11 iunie 2018 și Decizia nr. 62 din 12 iunie 2018, iar în măsura în care instanța va aprecia că aceste noi acte pot avea incidență în speță, solicită și anularea în parte a acestora.

1.3. Prin cererea înregistrată la data de 7.11.2018 reclamanții au arătat că doresc anularea în parte a Deciziei subsecvente nr. 62 din 12 iunie 2018.

Prin sentința civilă nr. 611 din 19 februarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Totodată, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe capetele de cerere având ca obiect pretenții și a respins aceste capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca fiind formulate în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Nu în ultimul rând, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice și ceilalți pârâți, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanții A. și B., prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488, alin. (1), pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei în fond, după casare.

Printr-un prim set de critici, recurenții au invocat nelegalitatea soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, învederând, în esență, că prevederile art. 73 din Legea nr. 304/2004, exhibate de judecătorul fondului, au un conținut normativ fără relevanță în cauza pendinte, iar calitatea unui astfel de pârât de ordonator principal de credite justifică legitimitatea procesuală pasivă a acestuia, în virtutea atribuției sale de coordonare a activității parchetelor din subordine, conform art. 70 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în contextul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este cel care stabilește politica de salarizare comună a angajaților din structura Ministerului Public, prin emiterea de acte juridice de natura propunerilor salariale: note și grile comune de salarizare.

Au mai arătat recurenții că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost chemat în judecată în calitate de coemitent al deciziei administrative a cărei anulare a fost solicitată prin acțiune (Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2018 fiind emisă prin raportare la propunerile prevăzute în Nota nr. x/2017 a SRUD din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție). În opinia recurenților, admisibilitatea anulării unui act administrativ complex depinde de chemarea în judecată a tuturor organelor care au contribuit la emiterea actului (în speță, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj) tocmai pentru a asigura acestor organe dreptul la apărare.

Printr-un alt set de critici, recurenții au învederat că acțiunea lor a vizat, în esență, restrângerea nejustificată a unui drept fundamental, mai precis a dreptului la muncă prin corolarul acestuia, dreptul la salariu. În opinia recurenților, restrângerea dreptului la salariu a fost generată de dubla ingerință a legiuitorului în materie de salarizare și în materie fiscală.

Astfel, prin aplicarea Legii salarizării nr. 153/2017 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, salariile specialiștilor IT s-au diminuat cu 36,5 %. Dacă prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 legiuitorul a cauzat o ingerință directă, prin plafonarea salariilor la un nivel stabilit pentru anul 2022, prin modificările de natură fiscală s-a produs o ingerință indirectă, prin "ricoșeu" (veniturile s-au diminuat suplimentar ca urmare a transferului de contribuții din sarcina angajatorului în cea a angajatului).

Totuși, în ceea ce privește diminuările de venituri ca urmare a transferului de contribuții, legiuitorul, în art. 7 al O.U.G. nr. 90/2017, a prevăzut un remediu, prin acordarea unei majorări de 25% prevăzută în art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017.

Au mai arătat recurenții că prima instanță a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., întrucât, fiind învestită cu soluționarea unei cereri ce implică incidența dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene a drepturilor omului, instanța de fond avea obligația de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispozițiilor din legea națională cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența contenciosului european. Fiind o chestiune de aplicare a legii, exercițiul atributului instanțelor de apreciere și evaluare reclama, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, o analiză a efectelor concrete produse de normele juridice interne asupra părților între care se derula raportul juridic.

Or, în contextul în care au fost invocate de către părți încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, această examinare se impunea tocmai pentru a verifica păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților. Mai mult, în opinia recurenților, în ipoteza identificării existenței unor neconcordanțe ori incompatibilități dintre norma legală din dreptul intern cu dispozițiile Convenției europene, instanța de judecată era îndreptățită a da eficiență priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții EDO) în sensul inaplicabilității normei interne și al aplicării directe a normei convenționale, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) și art. 148 din Constituția României.

Prin urmare, în raport de contradicțiile semnalate prin cererea de chemare în judecată, se impunea ca instanța de fond să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită și să procedeze la soluționarea cauzei în raport de norma juridică pe care ar fi reținut-o ca aplicabilă cauzei.

Recurenții au făcut trimitere și la prevederile art. 11 și art. 20 din Constituția României și art. 4 din C. civ., precum și la jurisprudența Curții EDO din cauzele Iatridis contra Greciei, Beyeler contra Italiei, Broniowski contra Poloniei, N.K.M contra Ungariei, Gratzinger și Gratzingerova contra Republicii Cehe, Kopecky contra Slovaciei, Eparhija Budimljansko-Niksicka și alții contra Muntenegru, Sporrong și Lonnroth contra Suediei, M.A. and 34 Others v. Finland, Imbert de Tremiolles v. France, Spampinato v. Italy, Wasa Liv Omsesidigt, Forsakringsboaget Valands Pensionssliftelse v. Sweden, Centro Europa 7 S.r.L. and Di Stefano, Felicia Mihăieș v. Romania și C. v. Romania, Scordino v. Italy, Kjartan Asmundsson v. Iceland, Vilho Eskelinen and Others v. Finland, Kechko v. Ukraine, no. 63134/00, Wieczorekv. Poland, no. 18176/05, Aizpurua Ortiz et autres c. Espagne, no. 42430/05 și cauza Lelas v. Croatia, dar și la jurisprudența națională și cea a Curții Constituționale.

Au mai precizat recurenții că restrângerea care se impune a fi analizată prin prisma prevederilor Convenției vizează dreptul la salariul de bază, și nu dreptul la sporuri salariale.

Totodată, recurenții au învederat că articolelor din Convenția EDO pretins a fi încălcate în prezenta speță, le corespund art. 17 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE, prin sentința recurată fiind, astfel, încălcate și aceste dispoziții unionale.

În opinia recurenților, întrucât hotărârea atacată nu conține nici o referire cu privire la pretinsa încălcarea a art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene a drepturilor omului și, implicit, a reglementărilor unionale corespondente, o atare omisiune se circumscrie motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar și celor reglementate de pct. 8 al aceluiași text normativ.

Făcând trimitere la aspectele statuate din perspectiva încălcării principiului discriminării prin punctele: 31, 32, 33, 34, 42, 44, 47, 54, 61, 71, 72, 73 din cererea de chemare în judecată, recurenții au subliniat că există discriminare în ceea ce privește sporurile salariale între specialiști IT din cadrul Ministerului Justiției și cei din cadrul Ministerului Public, deși aceștia nu se diferențiază obiectiv și rezonabil în ceea ce privește natura muncii efectiv prestate, responsabilitățile atribuite și încadrarea pe funcții, apreciind că asupra unui astfel de aspect instanța de fond nu s-a pronunțat, nu a analizat situația "obiectiv diferită care ar justifica instituirea unui tratament juridic diferențiat" și nu a făcut aplicarea art. 14 din Convenție, limitându-se la a menționa principii generale cu privire la discriminare.

4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

În esență, intimatul a susținut că sentința recurată respectă standardele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe fiind la adăpost și de orice critică de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât în ceea ce privește maniera în care prima instanță a aplicat prevederile O.U.G. nr. 90/2017, dar și pe cele ale art. 38 din Legea nr. 153/2017.

4.2. Legal citați, intimații - pârâți Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Ministerul Finanțelor nu au formulat întâmpinări.

Prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză, recurenții - reclamanți au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, apreciind jurisprudența Curții EDO invocată de intimat ca inaplicabilă cauzei și argumentele evocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 2 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții A. și B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Observând criticile evocate de recurenții – reclamanți în cuprinsul diverselor pasaje ale memoriului de recurs, Înalta Curte constată că acestea pot fi grupate în următoarele seturi de argumente:

a. Critici prin care este contestată soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

b. Critici ce vizează încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu s-ar fi pronunțat, din perspectiva restrângerii dreptului fundamental la salariu de bază (petitul principal al acțiunii), asupra incidenței dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției EDO și a art. 17 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE,

c. Critici ce privesc maniera în care prima instanță a evaluat chestiunea dublei ingerințe a legiuitorului în materie de salarizare și în materie fiscală asupra dreptului la salariu, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției europene a drepturilor omului și a art. 17 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE,

d. Critici ce privesc maniera în care prima instanță a analizat chestiunea discriminării existente, în privința sporurile salariale, între specialiști IT din cadrul Ministerului Justiției și cei din cadrul Ministerului Public.

a. Răspunzând primului set de critici, Înalta Curte le apreciază drept nefondate, neputând fi reținută nici incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și nici cea a celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar reține că trimiterea pe care prima instanță o face la prevederile art. 73 din Legea nr. 304/2004 reprezintă doar o eroare materială (de tehnoredactare), câtă vreme, din cuprinsul raționamentului logico – juridic în cadrul căruia judecătorul fondului a evocat un astfel de text normativ, rezultă că instanța de fond a vizat, în realitate, prevederile art. 93 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora: Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terțiari de credite.

Pe cale de consecințe, în contextul unei simple erori materiale, nu se poate reține că trimiterea făcută de instanța de fond la un astfel de text normativ ar reprezenta motive străine de natura cauzei, cum tind să invoce recurenții.

Înalta Curte mai constată și că sentința recurată cuprinde, din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri. Mai mult, instanța de fond a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate și are legătură cu natura cauzei, este îndeplinită, fiind respectate rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, instanța de control judiciar observă că excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admisă de prima instanță doar din perspectiva capetelor de cerere având drept obiect pretenții, mai precis, în privința petitelor prin care s-a solicitat obligarea unei astfel de părți la plata diferențelor dintre suma drepturilor salariale pretinse prin cererea de chemare în judecată și suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâți.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că, din perspectiva unor astfel de petite, potrivit prevederilor art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite, însă conform art. 93 din același act normativ (citat anterior), calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel și prim-procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale.

Conform art. 77 lit. u) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 2632/2014 al Ministrului Justiție (forma în vigoare la data învestirii instanței): "Procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel are următoarele atribuții: u) asigură încadrarea personalului auxiliar de specialitate, inclusiv specialiști IT, și celui conex acestuia, precum și a funcționarilor publici și personalului contractual, la parchetul de pe lângă curtea de apel și la parchetele din circumscripție."

După cum chiar recurenții – reclamanți afirmă, aceștia sunt angajați în calitate specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

În raport de obligațiile ce revin Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului care activează în cadrul parchetelor nu poate să atragă obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în acest sens, doar prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între recurenții – reclamanți și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Prin urmare, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către ordonatorii secundari/terțiari de credite, în baza deciziilor de salarizare.

Deși Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, a fost pronunțată într-o altă materie, Înalta Curte apreciază că, mutatis mutandis, pentru identitate de rațiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menționat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, și în alte cauze similare, precum cea pendinte.

Printr-o astfel de decizie s-a stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

În motivarea acestei decizii s-a menționat, între altele, că "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

Așadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de recurenții- reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești, rațiune pentru care apreciază ca nefondate criticile subsumate de recurenții – reclamanți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția primei instanțe asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fiind una legală.

b. Nefondate sunt și criticile invocate de recurenții – reclamanți din perspectiva chestiunii limitelor învestirii, în sensul art. 22 C. proc. civ., neputându-se reține nici incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nici a celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin sentința recurată, prima instanță a învederat, în primele paragrafe ale filei 62 a acesteia, rațiunile pentru care a apreciat că acele critici prin care reclamanții au invocat incidența directă a principiilor fundamentale ale dreptului omului reglementate în Convenției EDO (din categoria cărora fac parte și cele prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adițional și a art. 17 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE), excedează aspectelor pe care instanța de judecată învestită cu verificarea legalității unui act administrativ le poate analiza, întrucât o atare verificare ar reprezenta o imixtiune în atribuția puterii legislative.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurenților privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată, după cum s-a arătat și mai sus, de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Raționamentul logico-juridic expus de instanța de fond în primele paragrafe ale filei 62 a sentinței recurate (evocat anterior) reprezintă o motivare conformă standardelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind respectate și garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, ocrotite de art. 6 din Convenția EDO, în contextul în care judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, fiind, astfel, nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin raționamentul logico - juridic prin care s-a reținut faptul că, în cauză, nu s-ar fi clamat, în realitate, că încălcarea normelor convenționale și unionale (art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției EDO și art. 17 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale ale U.E.) s-ar fi realizat prin chiar emiterea actelor administrative atacate (Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2018 și Decizia subsecventă nr. 62 din 12 iunie 2018), ci că o atare încălcare ar fi fost evocată de reclamanți în raport de chiar conținutul normativ al Legii nr. 153/2017 și al O.U.G. nr. 90/2017, prima instanță a respectat obligația reglementată de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Or, conform celor precizate în paragrafele anterioare, prima instanță a analizat criticile reclamanților, apreciind, însă, că verificarea solicitată de aceștia intră în sfera de competența exclusivă a Curții Constituționale, iar instanța de judecată, învestită cu un control jurisdicțional ce poate viza doar legalitatea actelor administrative (iar nu și a celor normative cu putere de lege), nu poate lipsi de eficiență astfel de prevederi legale.

Pe cale de consecință, din perspectiva prevederilor art. 22 C. proc. civ., prima instanță și-a îndeplinit obligația de a se pronunța asupra a tot ce s-a cerut, nefiind fondate criticile aduse de recurenți sentinței atacate.

c. Cât privește cel de-al treilea set de argumente, ce vizează aplicarea directă a prevederilor convenționale și unionale din perspectiva chestiunii existenței sau inexistenței unei restrângeri nejustificate a dreptului la salariu, Înalta Curte reține că, pentru argumentele expuse în paragraful II. b. de mai sus (pe care instanța de control judiciar le evocă și din perspectiva unei astfel de chestiuni, însă pe cale de trimitere, iar nu prin reluare) nu se poate reține o incidență a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

Referitor la aplicarea integrală, directă și obligatorie a principiilor reglementate prin Convenția CEDO și dreptului UE, potrivit principiilor supremației și priorității acestora față de dreptul intern, în considerarea cărora recurenții au susținut că instanța națională trebuia să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept convențional și comunitar, spre a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, Înalta Curte constată că susținerile privind incidența în cauză a unei astfel de ipoteze sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că inclusiv recurenții -reclamanți afirmă că prevederile art. 17 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE reprezintă un corespondent al prevederilor Convenției EDO, motiv pentru care criticilor întemeiate de recurenți pe prevederile dreptului convențional și celor întemeiate pe cele ale dreptului unional, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.

Procedând, în continuare, la analiza unor astfel de critici, Înalta Curte reține că deși este adevărat că, potrivit art. 11 si 20 din Constituția României, dispozițiile pactelor și tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct în dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declarația universala a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în față legii, în cazul de față, recurenții – reclamanți nu invocă neacordarea unui salariu, ci neacordare salariului într-un anumit cuantum, susținând, în esență, că prin aplicarea Legii salarizării nr. 153/2017 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, salariile specialiștilor IT s-au diminuat cu 36,5 %.

Or, dreptul la salariul într-un anumit cuantum nu reprezintă un drept fundamental constituțional sau convențional și nici un drept câștigat, motiv pentru care acordarea unui asemenea drept, ce nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale, reprezintă opțiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe cale de consecință, prima instanță a procedat corect atunci când a apreciat că, atâta vreme cât Legea nr. 153/2017 și O.U.G. nr. 90/2017 reprezintă acte normative în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, instanța de judecată nu poate proceda, în ipoteza unor drepturi precum cele evocate de recurenți, la a stabili că o lege aflată în vigoare nu se aplică.

Din această perspectivă Înalta Curte are în vedere aspectele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 518/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 7 ianuarie 2021.

Prin sus indicata decizie a instanței de contencios constituțional s-a reținut expres că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, Constituția prevăzând în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe țară", fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are competența de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat.

În acest sens, prin Decizia nr. 518/2020 a Curții Constituționale au fost invocate Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și C. împotriva României, paragraful 15.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut că prevederile legale criticate, prin conținutul lor normativ, nu pun în discuție o restrângere a exercițiului dreptului fundamental la salariu, în sensul art. 53 din Constituție, ci vizează o redimensionare a politicii salariale în cazul personalului plătit din fonduri publice, aspect care se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului.

Referitor la invocarea dreptului la respectarea unui "bun", prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajaților din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificația încălcării regulilor fundamentale și convenționale invocate.

Toate aceste aspecte sunt incidente și în cauza pendinte din perspectiva chestiunii dreptului la un anumit cuantum al salariului (drept, în realitate, pretins de recurenți), fiind nefondate susținerile privind lipsa de relevanță a sus indicatei jurisprudențe a Curții EDO în litigiul de față, evocate prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenții – reclamanți în prezenta fază procesuală.

În fapt chestiunea tranșată în cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei a Curții EDO este următoarea: "(…) în convenție, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum [a se vedea Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (MC), pct. 94, CEDO 2007 II, și, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, pct. 39, CEDO 2004-IX]. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existența unei "contestații reale" sau a unei "plângeri credibile". O creanță poate fi considerată drept o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudență consacrată a instanțelor [Kopecký împotriva Slovaciei]. De asemenea, Curtea amintește că este de competența statului să stabilească în mod discreționar remunerațiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaților săi.

Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remunerații, prin intermediul unor modificări legislative (Ketchko împotriva Ucrainei, 8 noiembrie 2005)."

Se reține că recurenții – reclamanți nu justifică existența unei creanțe exigibile, din moment ce dreptul salarial pretins la nivelul lunii decembrie 2017 este înlăturat expres de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 și nu se identifică vreo jurisprudență constantă sau obligatorie a instanțelor interne care să confirme că recurenții - reclamanți ar continua să beneficieze de dreptul salarial aplicabil anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, astfel că reclamanții nu se bucură de un "bun" actual în sensul autonom al jurisprudenței instanței din Strasbourg, și nu se găsesc în situația unei reduceri temporare a drepturilor salariale stabilite legal, ci în ipoteza unei reconfigurări de către legiuitor a întregului sistem de salarizare din fonduri publice, cu stabilirea unui nou venit salarial.

În acest sens sunt și aspectele statuate în pct. 35 al Deciziei Curții Constituționale nr. 579/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1224 din 14 decembrie 2020. Prin acesta s-a reținut că: "În ceea ce privește invocarea încălcării dispozițiilor art. 41 și ale art. 53 din Constituție, Curtea a reținut că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului plătit din fonduri publice intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, iar modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exercițiului unor drepturi fundamentale, în sensul dispozițiilor din Legea fundamentală invocate."

Pe cale de consecință, cum dreptul la salariu într-un anumit cuantum nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale și nici nu reprezintă un drept câștigat, în mod corect prima instanță a apreciat că nu este incident mecanismul aplicării directe a dispozițiilor pactelor și tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate, chestiunea în discuție intrând în sfera exclusivă de reglementare a legiuitorului național. Astfel, judecătorul fondului a oprit, în mod legal, analiza realizată doar la această fază primară a verificării, fără a intra în cercetarea aspectelor privind justul echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților, motiv pentru care nu se poate da, de altfel, eficiență nici în recurs jurisprudenței Curții EDO evocate de recurenți.

Se mai reține că prin Deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008, nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 și nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, deoarece s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

A reținut Curtea Constituțională că Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală, iar instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

La momentul emiterii actelor administrative atacate în cauza pendinte, erau în vigoare prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 și art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017, dispoziții cu caracter special care au vizat mecanismele d determinare a salariilor de bază brute, iar în raport de conținutul normativ al unor astfel de prevederi legale, solicitarea privind obligarea pârâților la plata unei valori majorate a salariului de bază este lipsită de temei legal, fiind formulate, în fapt, de către recurenți, critici cu privire la modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze această situație.

Înalta Curte are în vedere și faptul că, prin Decizia nr. 518/2020, Curtea Constituțională a mai statuat și că, în ceea ce privește aspectele referitoare la scăderea cuantumului venitului net în luna ianuarie 2018 față de luna decembrie 2017, un astfel de aspect vizează consecințele aplicării concomitente a prevederilor de lege și a altor prevederi legale cu incidență în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, începând cu 1 ianuarie 2018, precum: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care a prevăzut transferul contribuțiilor de la angajator la angajat, și art. 7 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, potrivit căruia "Sumele aferente contribuțiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuțiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017".

Reținând că situația obiectiv diferită în care se află diferite categorii de persoane plătite din fonduri publice justifică și chiar impune un tratament juridic diferit (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 436 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 14 iulie 2014, paragraful 20), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt, prin însuși conținutul lor, contrare art. 16 alin. (1) din Constituție, ce stabilește că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar examinarea conformității unui text de lege cu principiile constituționale (n.a. și convenționale) are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispozițiile pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției (n.a. ori la cele convenționale). Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deși fiecare dintre dispozițiile legale este constituțională (n.a. ori conformă cu normele convenționale), numai coexistența lor ar pune în discuție constituționalitatea uneia dintre ele (n.a conformitatea cu normele convenționale). Rezultă deci că într-o astfel de situație nu se pune în discuție o chestiune privind constituționalitatea (n.a. conformitate cu normele convenționale), ci una de coordonare a legislației în vigoare, de competența autorității legiuitoare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, sau Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003).

Pe cale de consecință, observând și limitele învestirii instanței de recurs (trasate prin criticile evocate prin calea de atac exercitată), Înalta Curte apreciază că, în ceea ce privește aspectele evocate prin memoriul de recurs, instanța de fond, examinând, în esență, legalitatea actelor administrative atacate, a pronunțat o hotărâre ce este protejată de orice critică de nelegalitate se s-ar subsuma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prima instanță identificând și aplicând corect normele de drept material incidente chestiunii de drept examinate în paragrafele anterioare, motiv pentru care criticile recurenților sunt nefondate.

d. În referire la chestiunea încălcării principiului discriminării în ceea ce privește sporurile salariale, din perspectiva diferențelor de tratament ce ar exista între specialiști IT din cadrul Ministerului Justiției și cei din cadrul Ministerului Public, Înalta Curte reține, dintr-o primă perspectivă, că inclusiv recurenții au calificat petitul ce vizează astfel de sporuri drept unul subsidiar petitului principal, în sensul că soluționarea acestuia depinde de soluția dată capătului de cerere principal privind cuantumul salariilor de bază brute. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, în contextul în care prima instanță a realizat o analiză a ipotezei de discriminare evocate de reclamanți inclusiv din perspectiva art. 14 din Convenția EDO (în acest sens fiind argumentele primei instanțe expuse în fila x a sentinței) un astfel de raționament este aplicabil și chestiunii sporurilor salariale, neputându-se susține teza unei nemotivări a soluției pronunțate, motiv pentru care nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dintr-o a doua perspectivă, Înalta Curte apreciază nefondate și criticile subsumate de recurenți motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că, în situația particulară a cauzei pendinte, instanța a realizat o corectă evaluare a prevederilor art. 14 din Convenția EDO.

Soluția pronunțată este conformă și cu cele statuate în pct. 34 al Deciziei Curții Constituționale nr. 579/2020, prin care s-a arătat astfel: "Referitor la critica de neconstituționalitate vizând instituirea unei discriminări între specialiștii IT și alte categorii de specialiști din sistemul judiciar, Curtea a mai precizat că este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferențierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate sunt diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare, la diferite autorități sau instituții publice. De altfel, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea, în favoarea acestora, a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002)."

De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că, mutatis mutandis, se aplică, în esență, din perspectiva chestiunii discriminării și aspectele dezlegate prin punctele 88 – 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat astfel: