ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4385/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche la data de 29 iulie 2018, reclamanții A. și B., specialiști IT, în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

- anularea în parte a Deciziei nr. 62 din 12 iunie 2018 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, anularea Procesului-verbal înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub numărul x/2018 și anularea în parte a deciziilor subsecvente cu același obiect, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce privește drepturile salariale acordate acestora începând cu data de 01 ianuarie 2018;

- recunoașterea dreptului la suma compensatorie cu caracter tranzitoriu legiferată prin art. 38 alin. (6^1) din Legea nr. 153/2017 și, în consecință, stabilirea, prin act administrativ, a salariilor de bază corecte (începând cu 01 ianuarie 2018) și a salariilor nete corecte (începând cu 01 mai 2018), care să reflecte pe viitor aplicarea excepției prevăzute la art. 38 alin. (6)

1

din Legea nr. 153/2017;

- repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâților la recalcularea, începând cu 01 mai 2018, și achitarea către reclamanți a diferențelor dintre suma drepturilor salariale nete pe care sunt îndreptățiți să le primească și suma drepturilor salariale nete plătite efectiv de către pârâți. Cu privire la aceste sume, au solicitat și calcularea dobânzii legale aferente de la scadență și până la data plății efective, actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, precum și plata acestora;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor salariale menționate;

- anularea în parte a Deciziei nr. 62 din 12 iunie 2018 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, anularea Procesului-verbal înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sub numărul x/2018 și anularea în parte a deciziilor subsecvente cu același obiect, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce privește salariile de bază de 6.361 RON (B.) și 5.937 RON (A., stabilite începând cu 01 ianuarie 2018;

- recunoașterea dreptului la salariu de bază obținut și determinat în baza unor indexări succesive ale valorii de referință sectorială (VRS) și, în consecință, instanța să dispună începând cu 01 ianuarie 2018, prin act administrativ, restabilirea drepturilor salariale, prin raportare și la valoarea de referință sectorială, salarii a căror componență să reflecte pe viitor toate indexările acestei valori;

- repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâților la recalcularea, începând cu 01 ianuarie 2018, și achitarea către aceștia a diferențelor dintre suma drepturilor salariale pe care sunt îndreptățiți și suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâți. Cu privire la aceste sume, solicită și calcularea dobânzii legale aferente de la scadență și până la data plății efective, actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, și plata acestora;

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților drepturilor salariale menționate;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 24 din 08 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche a dispus următoarele:

- a respins excepția conexității cu dosarul nr. x/2018 al Curții de Apel București;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a respins acțiunea privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 24 din 08 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Printr-un prim set de critici, referitor la petitul privind recunoașterea dreptului prevăzut de art. 38 alin. (6^1) din Legea nr. 153/2017 și plata veniturilor salariale aferente acestui drept, recurenții-reclamanți au învederat, în esență, că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu li se aplică aceste dispoziții legale, în raport de prevederile art. 115 alin. (4) din Constituția României, precum și ale art. 43 alin. (1), (3) și ale art. 44 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totodată, au arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu au probat că se află în situația reglementată de art. 38 alin. (6

1

) din Legea nr. 153/2017. Astfel, pe de o parte, sub aspectul temporal al aplicării normelor juridice, consideră că începând cu luna mai 2018, textul legal devine incident, iar orice decizie de salarizare emisă ulterior acestei date sau care produce efecte ulterior acesei date trebuie să includă toate normele de drept pozitiv incidente, inclusiv art. 38 alin. (6

1

) din Legea nr. 153/2017. Pe de altă parte, în cauză, fiind implicată stabilirea drepturilor salariale nete, instanța de fond avea obligația să solicite angajatorului modalitatea de calcul concret din care ar fi rezultat nu numai diferența salarială netă la care face referire art. 38 alin. (6

1

) din Legea nr. 153/2017, precum și motivul pentru care există această diferență, în acest sens fiind și dispozițiile art. 272 din Codul muncii și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Apreciază că, exceptând categoria specialiștilor IT de la aplicarea acestei norme, instanța de fond a instituit pe cale judiciară o situație de excepție legală, substituindu-se practic legiuitorului și depășind atribuțiile puterii judecătorești. Astfel, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., întrucât instanța de fond a săvârșit un act pe care numai un organ al puterii legislative sau executive îl putea face.

Printr-un alt set de critici, referitor la capătul de cerere privind recunoașterea dreptului la salariu de bază obținut și determinat în baza unor indexări succesive ale valorii de referință sectorială (VRS) și plata veniturilor salariale aferente acestui drept, recurenții-reclamanți au subliniat că nu au solicitat recalcularea salariilor, ci restabilirea drepturilor salariale, prin raportare și la valoarea de referință sectorială.

Arată că se întrunesc motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 din C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, instanța de fond a refuzat, indirect, să judece acest capăt de cerere raportat la noțiunea de VRS aplicată diferențiat în ceea ce privește salariile acestora de bază până la 31 decembrie 2017 și începând cu 01 ianuarie 2018, iar pe de altă parte, lipsesc cu desăvârșire motivele/normele legale pe care se întemeiază motivarea instanței de fond în ceea ce privește chestiunea VRS.

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând că în mod corect instanța de fond a admis excepția lipsei calității sale procesual pasive și, de asemenea, în mod corect a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare în care au învederat, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că în cauză nu își găsesc aplicare considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciind că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are nu numai jus standi, ci și obligația de a sta în judecată în litigiile privitoare la stabilirea drepturilor salariale ale specialiștilor IT, întrucât nu atribuția de ordonator principal de credite îi conferă acestuia calitate de pârâtă, ci atribuțiile sale de a stabili politica de salarizare comună a angajaților din structura Ministerului Public.

Referitor la capătul de cerere privind recunoașterea dreptului la salariu de bază obținut și determinat în baza unor indexări succesive ale valorii de referință sectorială (VRS), au arătat că tranșele de indexări obținute din 1998 (sau de la data de la care salariul nostru de bază se raportează efectiv și la valoarea de referință sectorială) și până în prezent, prin actualizări succesive de VRS, nu sunt acordate începând cu 01.01.2018. Astfel, se creează o profundă discriminare față de angajații din sistemul bugetar ale căror salarii sunt de asemenea raportate la valoarea de referință sectorială și care continuă să primească, începând cu 01 ianuarie 2018, toate tranșele de majorări ale salariului de bază, obținute prin sentințe judecătorești în urma indexării repetate în trecut a VRS-ului.

Potrivit jurisprudenței constante a instanței de contencios constituțional, precum și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv.

Existența discriminării directe rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecția egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și lit. f), art. 159 alin. (3), art. 165 și art. 170 raportat la art. I din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 și art. 42 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Consideră că acest capăt de cerere ar putea fi admisibil și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". De asemenea, capătul de cerere ar putea fi admisibil și prin prisma dispozițiilor art. I din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, majorările salariului de bază obținute prin indexări succesive ale VRS-uIui putând fi asimilate unor "bunuri" sau "speranțe legitime", în înțelesul Convenției. Măsura reducerii salariilor noastre de bază prin eliminarea componentei VRS obținută de-a lungul timpului echivalează cu o ingerința angajatorului/statului în "respectarea pașnică" a acestor "bunuri", o ingerință disproporționată și discriminatorie, întrucât nu există o "balanță dreaptă" între interesul general al comunității și drepturile fundamentale ale individului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Cu titlu preliminar Înalta Curte constată că prin răspunsul la întâmpinare recurenții-reclamanți au formulat o serie de motive noi de recurs, inclusiv cu privire la soluția primei instanțe referitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu vor fi analizate de către instanța de recurs, fiind tardiv formulate, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 487 și art. 489 din C. proc. civ., urmând a fi analizate exclusiv criticile formulate prin cererea de recurs.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta este nefondat, întrucât instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei plângeri împotriva hotărârilor colegiilor de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de plângeri, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2), Capitolul VIII, Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017.

Totodată, Înalta Curte amintește că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamanți, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă neacordarea compensației prevăzute la art. 38 alin. (6^1) din Legea nr. 153/2017, care în opinia recurenților-reclamanți s-a realizat cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este de asemenea nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că au fost respectate dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

Instanța de recurs are în vedere că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Totodată, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, instanța de control judiciar reține că prima instanță a analizat capătul de cerere privind salariul de bază al reclamanților prin raportare la valoarea de referință sectorială (VRS), în limitele conferite de prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 și a administrat proba cu înscrisuri în acest sens.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiștilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care, prin punctul 53 de modificare a Legii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5), două noi alineate, alin. (6) și (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de față nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanților fiind reglementată prin dispozițiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională.

În acord cu instanța de fond Înalta Curte reține că, spre deosebire de legile de salarizare anterioare, care garantau la momentul intrării în vigoare menținerea veniturilor salariale deținute anterior, Legea nr. 153/2017 nu garantează menținerea drepturilor salariale la nivelul celor avute anterior. Așadar, consecința diminuării drepturilor salariale începând cu luna ianuarie 2018 față de luna decembrie 2017 este consecința schimbării modului de calcul al acestora, în acord cu voința legiuitorului.

Referitor la stabilirea salariilor de bază ale reclamanților, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea acestora s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanții consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greșit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile art. 38 alin. (6

1

) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum acestea au fost introduse prin O.U.G. nr. 41/16 mai 2018.

Potrivit textului de lege evocat, "Începând cu luna mai 2018, în situația în care veniturile salariale nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar și nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condițiile pentru acordarea acesteia".

Or, cu privire la acest aspect este de observat faptul că, la momentul completării art. 38 cu alin. (6

1

) prin O.U.G. nr. 41/2018 pentru modificarea și completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a avut în vedere solicitările autorităților, instituțiilor publice și organizațiilor sindicale privind corectarea situației scăderilor salariale ale anumitor categorii de bugetari începând cu luna martie 2018, comparativ cu luna februarie a aceluiași an.

Aspectul evidențiat rezultă fără echivoc din preambulul textului legal în discuție, conform căruia:

"Având în vedere faptul că, în prezent, salarizarea personalului bugetar este reglementată prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, luând în considerare numeroasele solicitări din partea autorităților și instituțiilor publice, precum și a organizațiilor sindicale, având în vedere faptul că personalul din învățământul superior de stat a beneficiat de tichete de masă în anul 2017, este necesar să se creeze posibilitatea acordării indemnizației de hrană și pentru această categorie de personal, fără includerea acesteia în anul 2018, la stabilirea limitei de sporuri prevăzută la art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare. Ținând cont că limitarea acordării sporurilor la 30% pentru personalul din unitățile sanitare a condus la diminuarea veniturilor salariale pentru această categorie de personal, luând în considerare condiționalitatea încadrării în procentul de 30% - parte variabilă din totalul cheltuielilor salariilor de bază, aspect care creează probleme în unitățile sanitare publice, motivat de faptul că începând cu 1 martie 2018 s-a realizat majorarea salariilor de bază doar pentru medici, asistenți medicali și ambulanțieri/șoferi autosanitară, iar determinarea cuantumului sporurilor pentru întregul personal medico-sanitar se va face prin aplicarea procentului de 30% asupra salariului de bază, făcând imposibilă încadrarea în acest procent, se impune scoaterea gărzilor din calculul acestui procent. Totodată, pentru unitățile sanitare de monospecialitate, serviciile județene de ambulanță și serviciul de ambulanță al municipiului București - Ilfov este necesară introducerea unei prevederi privind majorarea justificată a procentului care se aplică asupra sumei salariilor de bază, în vederea acordării sporurilor stabilite pentru fiecare dintre aceste unități sanitare, astfel încât să se asigure limita minimă a sporurilor stabilită conform prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare".

"De asemenea, pentru unele categorii de bugetari, de exemplu, personalul încadrat pe unele funcții din anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, care a beneficiat începând cu 1 martie 2018 de prevederile Regulamentului de sporuri aprobat în baza art. 23 din această lege, drepturile salariale nete începând cu luna martie 2018 au fost mai mici decât cele acordate în luna februarie 2018, drept care este necesară corectarea acestor situații în regim de urgență. Având în vedere aspectele sus-menționate, precum și multitudinea de solicitări și propuneri din partea reprezentanților instituțiilor și autorităților publice și ai federațiilor sindicale de modificare și completare a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că neefectuarea corecțiilor sus-menționate ar conduce la stabilirea unor drepturi salariale mai mici pentru categoriile de personal bugetar mai sus menționate ".

Ca urmare, este neîndoielnic că Anexa II a Legii nr. 153/2017, la care se face trimitere în preambulul O.U.G. nr. 41/2018, reglementează drepturile salariale pentru familia ocupațională de funcții bugetare "sănătate și asistență socială", aceste dispoziții legale impunându-se a fi interpretate în ansamblul lor, în acord cu voința legiuitorului.

În ceea ce privește situația reclamanților, este de reținut că aceștia sunt încadrați ca specialiști IT, specialiști ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT". De asemenea, specialiștii IT sunt menționați expres în cuprinsul cap. II al Anexei V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

În acest context, nu pot fi reținute alegațiile recurenților-reclamanți în sensul că prin introducerea alin. (6

1

) la art. 38 din Legea nr. 153/2017 legiuitorul nu ar fi avut în vedere strict familia ocupațională sănătate și asistență socială, ci și alte categorii de bugetari, deoarece din preambulul O.U.G. nr. 41/2018 rezultă că scopul adoptării acesteia a vizat categoriile de personal nominalizate, respectiv: personalul din învățământul superior de stat, personalul din unitățile sanitare publice, unitățile sanitare de monospecialitate, serviciile județene de ambulanță și serviciul de ambulanță al municipiului București-Ilfov, astfel încât modificările aduse Legii nr. 153/207, indicate punctual în cadrul articolului unic al ordonanței de urgență în discuție, au vizat doar situațiile salariale particulare ale categoriilor de bugetari nominalizate.

De altfel, dacă s-ar accepta ipoteza emisă de recurenții-reclamanți, legiuitorul ar fi menționat în mod expres împrejurarea că modificările legislative vizează și personalul din cadrul familiei ocupaționale din care fac parte aceștia, astfel cum a procedat în cazul celorlalte categorii de personal, simetric ipotezei în care, dacă modificările legislative ar fi vizat toate categoriile de personal bugetar, legiuitorul nu ar fi justificat necesitatea adoptării actului normativ în discuție exclusiv prin raportare la situațiile particulare ale anumitor categorii de personal, astfel cum au fost nominalizate în mod expres.

În ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale recurenților-reclamanți prin raportare la valoarea de referință sectorială (VRS), instanța de recurs constată că s-a realizat în baza Deciziei nr. 60/2018, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj .

În acest sens, se are în vedere că intimatul-pârât a stabilit indemnizația de încadrare/salariul de bază prin raportare la VRS (463,5), prin urmare sporurile se raportează la salariul de bază (cu VRS 463,5), aspect ce reiese din Nota nr. x/2018 a SRUD din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție .

În consecință, instanța de control judiciar reține că în componența drepturilor salariale ale recurenților-reclamanți se reflectă și raportarea la valoarea de referință sectorială (VRS), iar modalitatea de calcul a acestora ține de aplicarea deciziei contestate, iar nu de legalitatea acesteia, având în vedere că potrivit art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, contestația are ca obiect modalitatea de stabilire (prin actul administrativ) a drepturilor salariale, iar nu calculul efectiv sau plata drepturilor salariale.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanță reținând în mod corect că decizia atacată a fost emisă cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenții-reclamanți în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanții A. și B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 24 din 08 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.