ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2891/2022

Ședința publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tibunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantele A. și B., procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justitie, solicitând:

Prin sentința civilă nr. 5841 pronunțată de Tribunalul București la data de 25 octombrie 2019cauza a fost declinată spre competentă soluționarea Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 725/2020 pronunțată la data de 02 septembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității formulării întâmpinării și, în consecință, a constatat că pârâtul Ministerul Public este decăzut din dreptul de a invoca excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune.

Totodată, a acțiunea formulată reclamantele A. și B. și a obligat pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să reîncadreze pe cele două reclamante și să calculeze drepturile salariale ale acestora cu utilizarea unei valori de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015.

A obligat pârâtul să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor cu utilizarea unei valori de referință sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 și procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, precum și începând cu 01.01.2018.

A obligat pârâtul la plata către reclamante a diferențelor de drepturi salariale dintre cele efectiv plătite și cele calculate conform prezentei hotărâri, drepturi actualizate cu indicele de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 26.07.2016 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca fiind prescrisă,

- admiterea excepției lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect,

- respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 26.07.2016, recurentul susține că, din analiza coroborată a dispozițiilor art. 2513 C. civ., și art. 208 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că pârâtul nu poate fi decăzut din dreptul de a invoca excepția prescripției ca urmare a nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut la art. 201 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, această excepție poate fi invocată până la primul termen de judecată în fața primei instanțe, când părțile sunt legal citate. Prin urmare, este aplicabilă partea finală a art. 208 alin. (2) C. proc. civ. care consacră una din excepțiile de la regulă, excepție care privește posibilitatea invocării excepțiilor relative și în absența sau în prezența unei întâmpinări depuse după mai mult de 25 de zile de la data comunicării cererii de chemare în judecată.

Cu referire la excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 arată recurentul că în baza art. 1 din Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din același ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare.

Cu referire la fondul recursului, arată că începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, începând cu data intrării in vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiași act normativ, "(1)... începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizațiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile și majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum și adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Din analiza dispozițiilor legale citate rezultă că noile indemnizații de încadrare din sistemul justiției nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările și adaosurile acordate prin aceeași lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menținute și în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute in prezenta lege", iar potrivit art. 33 alin. (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranșelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcțiile corespunzătoare categoriei, gradului și treptei profesionale deținute, stabilindu-se clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

Prima instanță a ignorat dispozițiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 916 din 22.12.2011, prin care instanța supremă a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 10/2007 (...) se interpretează în sensul că nu se aplică și magistraților".

În mod greșit instanța de fond a acordat reclamantelor valoarea de referință sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007. Aceasta, deoarece reclamantele nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar și nici din categoria personalului care ocupă funcții de demnitate publică. Acordarea majorărilor în discuție numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opțiunea legiuitorului, și nu o formă de discriminare.

A invocat recurentul Deciziile nr. 818 – 821 din 03.07.2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate invocate de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

A mai arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea și majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 și art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale personalului acestui parchet, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, precum și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016; 01.08.2016 - 30.09.2016 și 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON.

După publicarea Deciziei nr. 794 din 15.12.2016, ordonatorii de credite din sistemul justiției au procedat la recalcularea indemnizațiilor brute funare și a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcție, grad, gradație și vechime în funcție, dacă personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții, începând cu 09.04.2015.

Tocmai de aceea, egalizarea drepturilor salariale, diferențiată pe categorii profesionale, grad/treaptă, vechime în funcție, nivel de instanță/parchet etc., nu poate viza o dată anterioară celei de 09.04.2015, dată de la care s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupațională "Justiție", prin raportare la valoarea de referință sectorială de 421,36 RON.

Începând cu 01.12.2015, salarizarea s-a făcut prin raportare la valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că: "În perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetelor de pe lângă curțile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale și parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, specialiștii IT și specialiștii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 484,18 RON; începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare."

O ultimă critică vizează actualizarea diferențelor de drepturi salariale în funcție de rata inflației și acordarea dobânzii penalizatoare, sens în care arată că reclamantele nu au solicitat anularea Ordinului nr. 3206/29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că acesta își produce efectele.

În cuprinsul Ordinului menționat se prevede că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea acestuia urmează să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, prin urmare modalitatea de plată a fost prevăzută în acest act administrativ, asumată ca obligație de către instituție și adusă la cunoștința destinatarilor respectivului act.

În ce privește dobânda, arată recurentul că aceasta este o sancțiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației.

Afirmă recurentul că Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret si variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie, în primul rând, ca între cel chemat să răspundă și cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă această legătura nu există și s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Având în vedere că între reclamante și pârât nu este încheiată nicio convenție care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condițiilor existenței acestui tip de răspundere.

Intimatele reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Au susținut că motivul de recurs invocat de recurentul pârât în sensul că instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile art. 2513 C. civ. este nefondat, întrucât: stabilește o sintagmă specifică pentru a denumi dreptul celui în favoarea căruia prescripția curge, și anume dreptul de a opune prescripția, (art. 2512, art. 2513 C. civ.), drept pe care îl avea recurentul pârât; stabilește un termen restrictiv în care se poate opune prescripția, și anume numai prin întâmpinare (art. 2513 teza I C. civ.), dispoziție legala ce ar fi lipsită de orice aplicabilitate dacă pârâtul ar fi avut drept de alegere între teza I și teza II a art. 2513 C. civ. stabilește sfera persoanelor ce pot invoca în general prescripția și limita de timp în care aceste persoane pot invoca prescripția, ca fiind primul termen de judecată (art. 2514 C. civ. și art. 2513 teza II C. civ.), drept pe care, însă, recurentul - pârât nu îl are în procesul civil.

În ce privește Ordinul nr. 3206/29.11.2019 afirmă intimatele că acesta nu ara caracter personal, nu se referă la intimate, ci are un caracter normativ general, și nu este nici însoțit de dovezi de publicare ori de comunicare către intimate.

În ce privește celelalte motive de recurs se arată că toată jurisprudența invocată în dezvoltarea acestora, pentru justificarea pretinsei netemeinicii a drepturilor solicitate de intimate, este veche și căzută în desuetitudine, unele acte normative au fost modificate în timp, iar alte acte normative au fost special emise în scopul de a se elimina discriminările vădite create de soluțiile legislative și de jurisprudența CCR invocate chiar în cadrul acestor motive de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamantele, procurori Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin acțiunea formulată au solicitat reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 13/2008, precum a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484.18 RON; precum și repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunte îndreptățite și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație la care se va aplica dobânda (egală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acțiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferențiat până la 1 decembrie 2015, după 1 decembrie 2015, dar și pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâtul înțelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat, în esență, greșita respingere a excepției dreptului material la actiune pentru pretentiile anterioare 26.07.2016, excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, solicitând respingerea actiunii ca neintemeiată, făcând trimitere la Ordinul 3206/2019 prin care s-au calculat drepturile salariale la o valoare de referință sectorială de 484 RON, în perioada 01.12.2016-31.12.2017, precum și la Decizia nr. 25/2011 a ICCJ – RIL, cu privire la interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 10/2007, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 26.07.2016, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă de judecătorul fondului.

Astfel, se reține că potrivit art. 208 alin. (2) C. proc. civ. nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage sancțiunea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, însă doar în ipoteza în care legea nu prevede altfel.

Prescripția extinctivă este reglementată în Titlul I din Cartea a VI-a "Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor" din Noul C. civ.

Conform art. 2516 alin. (1) din Noul C. civ. "Dispozițiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive".

În acest sens, art. 2512 din Noul C. civ. prevede că "(1) Prescripția poate fi invocată numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă un titlu contrar ori să fi fost de bună credință. (2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu".

Din interpretarea acestor norme juridice reiese faptul că excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi invocată doar de către persoana în folosul căruia curge, astfel încât are natura juridică a unei excepții de ordin privat.

Potrivit prevederilor art. 2513 din Noul C. civ., sub denumirea marginală - Momentul până la care se poate invoca prescripția, se prevede că "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legat citate."

Așadar, din coroborarea normelor legale precitate rezultă că excepția prescripției poate fi invocată până la primul termen de judecată, însă doar în situația în care intâmpinarea nu este obligatorie, întrucât sintagma "în lipsa invocării" din cuprinsul art. 2513 C. civ. nu se referă la acele situații în care întâmpinarea nu este obligatorie. Cum în cauză, întâmpinarea era obligatorie, și întrucât acest act procedural a fost formulat cu depășirea termenului prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect această excepție a fost respinsă de judecătorul fondului.

În ce privește excepția lipsei de obiect a acțiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 când a fost emis Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 3206/2019, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată.

Obiectul acțiunii civile de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute și recalculate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a stabili drepturile salariale în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acțiunii există atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 3206/29.11.2019, constituie o împrejurare ce vizează interesul procesual al susținerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, va fi respins, ca nefondat, motivul de recurs referitor la lipsa parțială de obiect a acțiunii.

Pe fondul recursului, instanța de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanță incidența în cauză a dispozițiilor 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Amintește Înalta Curte că potrivit actului normativ menționat: « Art. I. Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări și completări:

"(5ind. 1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiași act normativ se prevede că: «6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) și (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel al salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică și pentru calculul indemnizației de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcții publice și de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției."

Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor de drept menționate rezultă că personalul din instituții și autorități publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu alte persoane având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfințește principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remunerație egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Așadar, egalizarea remunerațiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menționat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanței de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeași ordonanță de urgență, astfel încât personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcționa regula menținerii în anul 2015 a aceluiași nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază și sporuri) pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparație cu salariile de bază și sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca și acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creștere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare."

Totodată, soluția instanței de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Decizia Curții Constituționale consacră soluția adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susțină aplicarea legii menționate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanța de contencios constituțional nu a făcut decât să elimine disparitățile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizațiilor.

Așa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalității în fața legii a tuturor categoriilor de salariați, inclusiv a magistraților, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătorești obținute anterior și incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariați și angajatori care au calitatea de instituții publice, plecând de la premisele egalității, nediscriminării și transparenței în acordarea remunerației celor care lucrează în condiții similare având aceeași funcție/grad/treaptă și gradație.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferențele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienții de multiplicare specifici fiecărei funcții și grad.

Curtea Constituțională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluția legislativă a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituționale.

În cuprinsul deciziei s-a menționat că:

"Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reține că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraților), s-au eliminat și diferențele provenite din faptul că o parte dintre magistrații și personalul asimilat, încadrați în aceeași funcție, grad/treaptă,gradație, vechime în funcție sau în specialitate au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alții nu obținuseră asemenea hotărâri judecătorești. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, indemnizația de încadrare a magistraților și a personalului asimilat este aceeași, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeași soluție legislativă, a egalizării indemnizațiilor la nivel maxim."

Instanța de contencios constituțional a statuat că efectul neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizația de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. În consecință, personalul care lucrează în aceleași condiții, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației aflate în plată, indiferent de instituție sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătorești în cauză, "stabilirea" indemnizației s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situații punctuale și personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială care prin definiție vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reținut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum și în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiții, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Așadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările și completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituția publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate și celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, atunci când titularii își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție și indemnizațiilor de încadrare, precum și cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizația brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede și în anul 2018 și 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupațională "Justiție" stabilită de Anexa VI a Legii – cadru nr. 284/2010 și la ordonatorii principali de credite indicați în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situația de fapt existentă la data pronunțării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că pârâtul trebuia să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor cu utilizarea unei valori de referință sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, și de asemenea, trebuia să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor cu utilizarea unei valori de referință sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 și procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, precum și începând cu 01.01.2018.

În acest sens, dispozițiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 2% față de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și pentru personalul din serviciile de probațiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din serviciile de probațiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c și 3c la Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% față de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creșterea valorii de referință sectoriale este de 4,5% față de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, așadar, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor. Totodată, în ceea ce privește obligația ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaționale, obligație impusă de actelor normative menționate anterior și de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale a României, Înalta Curte constată că reclamantii au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, față de toate aspectele anterior reținute, interpretarea recurentului-pârât privind greșitul raționament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încalcarii dispozițiilor art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce privește stabilirea valorii de referință sectorială de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015- 30.11.2015, respectiv de 484,16 RON pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, nu pot fi primite.

Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 725/2020 din 02 septembrie 2020 a Curții de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2022.