ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2728/2021

Ședința publică din data de 6 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.09.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, admiterea acțiunii, anularea deciziei nr. 15163/12.06.2018, cu consecința constatării faptului că cererea de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/05.03.2018 a fost formulată în termen, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 995 din 14 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de anulare a deciziei nr. 15163/12.06.2018, formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților; s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 995 din 14 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe fond, anularea deciziei nr. 15163/12.06.2018.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că prima instanță a interepretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 cu privire la termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată.

Astfel, în opinia sa, acest termen curge de la data pronunțării deciziei nr. 4719/18.12.2017 a Tribunalului Ilfov, prin care s-a admis apelul declarat de B. împotriva sentinței nr. 1847/2016 a Judecătoriei Buftea, sentință prin care se declarase nul procesul-verbal de contravenție prin care se reținuse culpa șoferului ce a condus autoturismul implicat în evenimentul rutier în care a fost avariat autoturismul proprietatea reclamantului.

A mai arătat că la data de 19.09.2014 a înregistrat dosarul de daună nr. x la C. S.A., data la care și domnul D. a înregistrat contestația împotriva procesului-verbal de contravenție, fapt ce a condus l asuspendarea dosarului de daună, în aceste condiții, dreptul de a solicita și încasa despăgubirea născându-se abia la data stabilirii vinovăției șoferului vinovat de accident, respectiv la 18.12.2017, sau cel mult, chiar dacă dreptul s-a născut la data producerii accidentului rutier, la 15.09.2014, acesta a fost suspendat ca urmare a contestării procesului-verbal, șoferul vinovat de accident fiind exonerat de răspundere ca urmare a admiterii contestației formulate, invocând hotărârea pronunțată de CEDO în Cauza Anghel cu privire la prezumția de legalitate a procesului-verbal de contravenție, precum și dispozițiile art. 32 din O.G. nr. 2/2001 cu privire la suspendarea executării procesului-verbal de contravenție prin formularea plângerii.

În fine, a invocat recurentul-reclamant faptul că a solicitat certificat de grefă cu privire la dispozitivul deciziei pronunțate în apel și a trimis cererea către FGA atât prin e-mail, cât și prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 19.02.2018, ambele modalități de comunicare realizându-se în interiorul termenului de 90 de zile, care, în opinia sa, se împlinea la 19.03.2018.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/23.02.2018, reclamantul A. a solicitat plata unei despăgubiri.

Fondul de Garantare a Asiguraților a emis decizia nr. 15163/12.06.2018, prin care s-a stabilit respingerea cererii de plată ca tardivă, întrucât petentul a înțeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul C. S.A in faliment.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 15163/12.06.2018, cu consecința constatării faptului că cererea de plată înregistrată la F.G.A. sub nr. x/05.03.2018 a fost formulată în termen.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, reclamantul înțelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent prin memoriul de recurs.

În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că prima instanță a preluat apărările intimatului cu privire la data nașterii de creanță, constată instanța de recurs că, din lecturarea considerentelor sentinței atacate, rezultă că prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

Referitor la critica privind interpretarea/aplicarea greșită a dispozițiilor legale de judecătorul fondului, relativ la data nașterii creanței recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări".

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment împotriva C. S.A., s-a făcut prin Hotararea intermediara nr. 132 pronunțata la data de 16.02.2017 in dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a Civila, devenind definitiva la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este aplicabilă prima teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv 17.03.2017, în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior intrării în faliment a societății de asigurare C. S.A..

În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 23.02.2018 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar constată că nu poate fi reținută alegația recurentului privind data nașterii dreptului său de creanță, respectiv că aceasta este data stabilirii vinovăției șoferului vinovat de accident - 18.12.2017 - sau cel mult, chiar dacă dreptul s-a născut la data producerii accidentului rutier, la 15.09.2014, acesta a fost suspendat ca urmare a contestării procesului-verbal.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condițiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoștința publicului.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, exista și posibilitatea pentru reclamant să adreseze pârâtului o întrebare în vederea obținerii de lămuriri suplimentare, acesta nefăcând însă dovada că a procedat de o asemenea manieră, la care să nu fi primit răspuns.

În fine, instanța de control judiciar reține că recurentul nu poate invoca nici hotărârea pronunțată de CEDO în Cauza Anghel cu privire la prezumția de legalitate a procesului-verbal de contravenție, precum și dispozițiile art. 32 din O.G. nr. 2/2001, acestea referindu-se la suspendarea executării procesului-verbal de contravenție prin formularea plângerii, aspect care nu prezintă nicio relevanță în prezența cauză.

Recurentul-reclamant avea obligația conformării dispozițiilor art. art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților cu privire la depunerea cererii de plată adresată FGA, în termenul de 90 de zile, împreună cu înscrisurile doveditoare, putând, într-adevăr să atașeze și dovezi cu privire la contestarea procesului-verbal de contravenție în discuție, aspect cu privire la care urma să aprecieze pârâtul.

Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 9859/11.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 995 din 14 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 mai 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.