ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2707/2021

Ședința publică din data de 23 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta A., societate civilă profesională, membra UNPIR, în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea prin Servicul Fiscal Municipiul Drăgășani, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 281 alin, 2 din Codul de procedură fiscală, a formulat contestație împotriva următoarelor acte administrativ-fiscale:

- Decizia de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nr. x/13.02.2018, emisă de către AJFP Vâlcea - Serviciul Fiscal Municipal Drăgășani, prin care în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, s-a dispus angajarea răspunderii societății civile profesionale A. în vederea realizării în totalitate a creanțelor fiscale deținute de societatea Total CM. S.R.L., în limita sumei de 2.109.192 RON.

- Decizia nr. x/30.03.2018 emisă de către D.G.R.F.P. Craiova, privind soluționarea contestației formulată de A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Vâlcea.

În temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a solicitat anularea în tot a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.02.2018 și a Deciziei nr. x/30.03.2018 privind soluționarea contestației împotriva acesteia precum și obligarea pârâtelor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 433/2018 din 20 septembrie 2018, a admis acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, a anulat decizia nr. x/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova și decizia nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Rm. Vâlcea - SFM Drăgășani și a obligat pârâtele DGRFP Craiova și AJFP Rm. Vâlcea -SFM Drăgășani la plata către reclamantă a sumei de 5050 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a reținut că în cauză nu se poate retine vinovăția reclamantei intimate, deoarece, aceasta a adus la cunoștința creditorilor toate masurile luate în cadrul procedurii de insolvență, iar creditorii, în speță organul fiscal, aveau posibilitatea de a cenzura sau anula chiar și măsurile de compensare, în cazul în care verificând asupra legalității, ar fi constatat că operațiunile nu ar fi în concordanță cu normele legale.

Este adevărat că intimata în cadrul procedurii de insolvență a întocmit rapoarte cu privire la activitatea desfășurată de debitoarea S.C. Total CM, dar aceste rapoarte așa cum se poate observa, conțin informații generice, fără a se menționa sumele care au fost compensate și procedura prin care s-au realizat, organele fiscale neavând cunoștință până la momentul efectuării unui control ce privea activitatea debitoarei că aceste compensări nu au respectat dispozițiile legale în materie de compensare.

Ori, responsabilitatea pentru denunțarea unor operațiuni încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor revenea administratorului judiciar, în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 85/2006.

Aspectele arătate mai sus, coroborate și cu prevederile art. 103 din legea 85/2004 au fost suficiente pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului judiciar, pentru obligațiile restante ale debitorului declarat insolvabil, pentru că acesta a urmărit în perioada mandatului producerea în mod continuu de pierderi în averea debitorului prin neachitarea obligațiilor datorate bugetului general consolidat al statului și un dezinteres total pentru achitarea obligațiilor restante.

Astfel, sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, din actele analizate cu ocazia soluționării contestații, reieșind faptul că exista un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată insolvabilitatea), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul de stat), precum și o formă de vinovăție (care poate fi și culpa levis-neglijența, neexistând o dispoziție care să oblige la dovedirea intenției directe).

În conformitate cu prevederile art. 103 din Legea nr. 85/2006, în urma confirmării unui plan de reorganizare activitatea debitorului este condusă de administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar.

Altfel spus, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei permite desfășurarea activității economice, sub supravegherea administratorului judiciar, scopul urmărit fiind creșterea activului societății ce ar putea conduce la ieșirea din insolvență.

Deși deciziile manageriale privind negocierea preturilor și conducerea activității reveneau administratorului special, cel care trebuia să urmărească eficientizarea activității societății debitoare era administratorul judiciar.

Chiar daca S.C. Total CM S.R.L. s-a aflat în reorganizare și dreptul de a-și administra afacerea nu i s-a ridicat, desfășurarea activității trebuia efectuată sub supravegherea administratorului judiciar. Deoarece judecătorul sindic nu a stabilit anumite atribuții care ar trebui îndeplinite, rezultă fără echivoc, că administratorul judiciar urma să asigure conducerea și supravegherea integrală a activității debitorului, așa cum reglementează art. 20, în întregul lui.

Conform raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 26.11.2012, operatorul economic a înregistrat în evidența contabilă în contul 461- debitor B. suma de 1.103.274 RON, din care suma de 675.416,95 RON reprezintă lipsă active imobilizate și suma de 427.858,19 RON reprezintă lipsa mărfuri.

Aceste sume au fost stabilite ca urmare a efectuării inventarierii patrimoniului, fiind întocmită Decizia nr. 6/31.07.2010 prin care se impută dlui. B. suma de 1.103.274 RON. Decizia a fost comunicată și nu a fost contestată de acesta.

Ca urmare a încheierii raportului de inspecție fiscală din data de 26.11.2012, taxa pe valoarea adăugată aferentă lipsei de inventar în sumă de 183.493 RON a fost înregistrată tot în contul 461.

Conform raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 28.03.2016, s-a constatat majorarea sumei existente în contul 461 cu suma de 267.120 RON, fără a avea la bază documente justificative, reprezentând în fapt imputație făcută fostului administrator, B., printr-o corecție a inventarierii anterioare.

Astfel, ca urmare a celor prezentate, suma existentă în contul 461 ajunge la 1.553.887,24 RON în următoarea componentă: 1.370.394 RON lipsa în gestiune de active imobilizate și circulante și 183,493 RON TVA calculată ca urmare a lipsei în gestiune.

Ori, intimata în calitate de Administrator judiciar nu a depus diligențe pentru recuperarea sumelor existente în contul 461, nefiind identificată nicio acțiune în acest sens.

Recurenta consideră că intimata A. a ignorat una din atribuțiile ce îi reveneau conform prevederilor art. 20, alin. (1), lit. I) din Legea nr. 85/2006.

În fapt, inacțiunea administratorului judiciar a avut ca efect diminuarea lichidităților generând astfel imposibilitatea societății de a achita obligațiile fiscale datorate bugetului general consolidat.

Procedura de angajare a răspunderii solidare a fost declanșată întrucât au fost constatate argumente ce dovedesc că există o legătură de cauzalitate între neachitarea obligațiilor fiscale ale S.C. Total CM S.R.L. și următoarele fapte săvârșite cu rea-credință de A..

A., C., D., E., F., G., H., S.C. I. S.R.L., aveau obligația să achite înainte de toate, obligațiile curente, conform art. 64, alin. (6) din Legea 85/2006

Aceștia, cu intenție, au stins ratele din planul de reorganizare, și prevalându-se de faptul că nu se putea declanșa procedura de executare silită, cu rea credință au prejudiciat bugetul de stat prin neplata datoriilor în sumă de 2.346.637 RON.

În opinia recurentei, deși în cauză, organul fiscal a uzat de toate demersurile legale pentru a putea stinge obligațiile fiscale, reprezentanții legali ai debitoarei sub supravegherea administratorului judiciar, uzând de imperfecțiunea legii, cu rea credință au derulat operațiuni economice fără a-si îndeplinii obligația de achitare a impozitelor și taxelor.

Cu privire la obligarea la plata onorariului de avocat în cuantum de 5000 RON, recurenta solicită cenzurarea acestuia și exonerarea instituției de la plată având în vedere că onorariul de avocat solicitat este exorbitant și nejustificat, motiv pentru care solicită reducerea lui, argumentând că este disproporționat de mare în raport de complexitatea redusă a cererii, având în vedere că pentru soluționarea cererii au fost necesare doar două termene de judecată.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu DGRFP Craiova și AJFP Vâlcea prin SFM Drăgășani, anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Vîlcea - SFM Drăgășani, precum și a deciziei nr. x/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova.

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018 s-a decis în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) și art. 26 coroborat cu art. 352 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 atragerea răspunderii solidare a reclamantei S.C. A., în vederea realizării în totalitate a creanțelor fiscale ale debitoarei S.C. Total CM S.R.L., în limita sumei de 2.109.192 RON.

Contestația administrativă formulată de către reclamanta S.C. A. a fost respinsă prin decizia nr. x/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova.

Reclamanta are calitatea de administrator judiciar al debitoarei S.C. Total CM S.R.L., societate față de care s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență prin sentința nr. 188 din data de 28 ianuarie 2010 pronunțată de către Tribunalul Vîlcea în dosarul nr. x/2009.

Debitoarea a fost declarată insolvabilă cu bunuri urmăribile, prin Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. VL 27201/03.07.2017 emis de SFM Drăgășani, iar obligațiile fiscale ale debitoarei provin din declarațiile depuse de agentul economic și din raportul de inspecție fiscală nr. x/31.10.2017, obligații cu termen de plată 2014 - 2017.

Prin Notificarea înregistrată sub nr. x/16.01.2018, în temeiul art. 9 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reclamanta a fost invitată în vederea audierii, cu privire la faptul că a fost declanșata procedura de angajare a răspunderii solidare, conform art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât au fost constatate argumente ce dovedesc că există o legătură de cauzalitate între neachitarea obligațiilor fiscale ale Total CM și ultimele două fapte menționate în decizia de angajare a răspunderii solidare nr. VL 6509/13.02.2018.

Prin notificarea comunicată reclamantei au fost învederate ca fiind săvârșite doar două fapte, însă organul fiscal a reținut 4 fapte care ar fi fost săvârșite cu rea-credință, pentru care a apreciat că se impune angajarea răspunderii solidare a reclamantei, în calitate de administrator judiciar al societății care face obiectul procedurii de insolvență.

În cuprinsul deciziei de atragere a răspunderii solidare, organul fiscal a prezentat ca și motive de fapt pentru emiterea acesteia elemente noi, care nu au făcut obiectul audierii prealabile și cu privire la care reclamanta nu și-a exprimat punctul de vedere.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, în calitate de administrator judiciar, organul fiscal era dator să dovedească modalitatea prin care acesta a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar.

Astfel, cu privire la prima faptă reținută, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că pentru neplata creanțelor curente, născute în perioada de reorganizare, ca urmare a continuării activității, creditorii, inclusiv AJFP Vâlcea - SFM Drăgășani, aveau dreptul de a uzita de dispozițiile art. 105 din Legea 85/2006, putând solicita trecerea la faliment, în orice moment, în cazul în care existau creanțe datorate bugetului de stat ce însumau mai mult de valoarea prevăzută de lege, respectiv de 45.000 RON.

Cererea de trecere la faliment a fost depusă de către AJFP Vâlcea - SFM Drăgășani, la termenul din data de 26 mai 2016, după finalizarea duratei de executare a Planului de reorganizare, la acea dată învederând ca deține o creanță curentă, născută în perioada de reorganizare în valoare de 1.858.524 RON.

Pe durata Planului de reorganizare, reclamanta a arătat că a fost achitată către AJFP Vâlcea - Serviciul Fiscal Drăgășani, suma totală de 2.361.690 RON, reprezentând atât creanța cuprinsă în planul de reorganizare cât și creanța curentă născută ca urmare a continuării activității, aspect ce nu a fost contestat de către pârâte.

Instanța de fond a constatat că dreptul de administrare al societății Total CM S.R.L. nu a fost ridicat, iar activitatea acesteia este condusă de administratorul special, administratorul judiciar având atribuția de a conduce activitatea societății debitoare doar după ce acesteia i-a fost ridicat dreptul de administrare, fapt care, din datele dosarului, nu a avut loc până la momentul pronunțării hotărârii.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reține în sarcina reclamantei obligația de a efectua plăți în numele societății debitoare către bugetul de stat și nici reaua credință a acesteia.

AJFP Vâlcea, în calitate de creditor, avea dreptul de a contesta orice măsură luată de administratorul judiciar, sau orice hotărâre a Adunării Creditorilor. Or, din actele dosarului, nu a rezultat că în cadrul procedurii, AJFP Vâlcea, ar fi înțeles să conteste măsuri ale administratorului judiciar sau hotărâri ale Adunării Creditorilor.

În ceea ce privește a doua faptă reținută, s-a reținut că prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților S.C. Total CM S.R.L. nr. 494/12.01.2016, asociații au decis includerea pe costuri a sumelor stabilite prin raportul de inspecție fiscală din data de 26.11.2012 și a deciziei nr. 6 din data de 31 iulie 2010.

Prin raportul de inspecție fiscală s-a stabilit un impozit suplimentar pe câștigul din transferul titlurilor de valoare în cuantum de 237.445 RON.

Pentru determinarea câștigului din transferul titlurilor de valoare, altele decât instrumentele financiare derivate, au fost luate în calcul suma de 1.370.394 RON, reprezentând imputația numitului B. și suma de 120.000 RON reprezentând contravaloarea părților sociale deținute de J. și B..

În situația în care Comisia privind soluționarea contestației a reținut în mod expres faptul ca impozitul suplimentar în valoare de 237.445 RON, nu poate face obiectul contestații, în mod corect a apreciat instanța de fond că nici fapta corespunzătoare, săvârșită cu rea-credință nu poate fi reținută, una dintre condițiile de admisibilitate fiind aceea a existenței unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod temeinic și legal s-a reținut că toate măsurile luate în cadrul procedurii și aduse la cunoștința creditorilor, inclusiv în atenția organului fiscal, în calitate de creditor și participant la procedură, puteau fi contestate în temeiul art. 21 din Legea 85/2006, iar instanța, ca și organ ce aplică procedura, își putea exercita dreptul de a cenzura sau anula chiar și măsurile de compensare, în cazul în care verificând sub aspectul legalității, ar fi constatat că operațiunile nu ar fi fost în concordanță cu normele legale.

De asemenea, în mod corect s-a constatat că nu s-a făcut dovada că s-ar fi contestat vreo măsură, deși pârâta AJFP Vâlcea - SFM Drăgășani a avut cunoștință de toate măsurile luate în cadrul procedurii.

Pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv pentru aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, reaua-credință trebuie a fi dovedită în mod efectiv și nu prezintă. Reaua-credință este condiția esențială, cerută de către legiuitor. Nu se poate prezuma în situația constatării unor debite fiscale ale societății că acestea nu au fost achitate cu rea-credință.

Atragerea răspunderii solidare reprezintă o formă a răspunderii civile delictuale, astfel că pe lângă condiția prejudiciului trebuie dovedită și forma de vinovăție cerută de lege, așadar trebuie analizate în mod concret toate circumstanțele de fapt care relevă atitudinea persoanei, pentru a se putea concluziona că aceasta a urmărit în mod direct crearea unui prejudiciu față de bugetul statului, condiții ce nu sunt îndeplinite în cauza de față.

În ceea ce privește greșita acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 453 C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanța de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Art. 453 C. proc. civ., fără a menționa în terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există și alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Din perspectiva CEDO pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil și caracterul necesar.

Se poate observa că, atât condițiile impuse de legislația națională, cât și cele impuse de jurisprudența CEDO sunt întrunite în litigiul de față, condiții ce au fost avute în vedere de prima instanță atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte are în vedere și Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, împotriva sentinței nr. 433/2018 din 20 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2021.