ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 669/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017/a1, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea -AJFP Vâlcea- Serviciul Fiscal Municipal Drăgășani,suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia de instituire a masurilor asigurătorii, înregistrata sub nr. VL 24317 emisă la data de 13 iunie 2017 de către Serviciul Fiscal Municipal Drăgăsani, prin care în temeiul art. 213 alin. (2) si 4 din Legea nr. 207/2015, s-au dispus măsuri asigurătorii, asupra bunurilor mobile si asupra conturilor societății civile profesionale A. și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata efectuate în cadrul prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 440 din 11 septembrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta DGRFP Craiova- AJFP Vâlcea-Serviciul Fiscal Municipiul Drăgășani și, pe cale de consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/13.06.2017 emisă de către Serviciul Fiscal Municipal Drăgășani, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Împotriva sentinței civile nr. 440 din 11 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică, fiind pronunțată fără respectarea exigențelor Legii nr. 554/2004, în sensul descris la art. 2 lit. t) din lege.

În ceea ce privește condițiile de admitere a cererii de suspendare, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a argumentat îndeplinirea condiției cazului bine justificat prin raportare la aspecte care țin de legalitatea actului administrativ, ce pot fi analizate doar în cadrul acțiunii în anulare, sens în care face trimitere la considerentele prin care se face o analiză paralelă a prevederilor Legii nr. 85/2006 și a celor din materia dedusă judecății.

În mod greșit instanța de fond a reținut că, prin admiterea cererii de suspendare, societatea reclamantă, ca persoană juridică nu aduce atingere caracterului executoriu al deciziilor autorităților administrative.

Criticabil este și argumentul instanței de fond potrivit căruia, în cauză, față de probele administrate și de prevederile legale incidente, sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2004 privind cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, recurenta-pârâtă a apreciat că reclamanta nu a dovedit această cerință, fiind prezentate simple afirmații, nesusținute de probe.

În concluzie, recurenta-pârâtă a apreciat că suspendarea exceutării unui act fiscal intervine doar in situații de excepție, nepunându-se în discuție caracterul executoriu al actului fiscal.

Prin întâmpinarea formulată in cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat, pe cale de excepție, constatarea tardivității și a nulității prezentului recurs.

În susținerea excepției tardivității declarării recursului, a arătat că recurenta nu a respectat termenul de 5 zile de la comunicarea sentinței atacate, conform art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Referitor la excepția nulității recursului, intimata a susținut că cererea de recurs nu cuprinde în concreto motivele de nelegalitate pentru care s-ar impune casarea hotărârii atacate.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A susținut că instanța de fond în mod corect a reținut că argumentele aduse de reclamantă, așa cum au fost prezentate succint, constituie împrejurări legate de starea de fapt și de drept aparent veridice, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actelor administrativ - fiscale contestate.

Și, în privința pagubei iminente, instanța a constatat că, în speță, societatea civilă profesională A. este practician în insolvență, având în portofoliu aproximativ 200 de dosare având ca obiect procedurile de insolvență, are 6 salariați și mai mulți colaboratori, precum și un autoturism, impunându-se prevenirea blocării activității.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 13 februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de instituția pârâta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, în temeiul art. 248 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate excepția tardivității declarării recursului precum și excepția nulității recursului, invocate prin întâmpinare de intimata-reclamantă.

Cu privire la tardivitate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"Dispozițiile art. 14 alin. (2) - (7) se aplică în mod corespunzător.", iar dispozițiile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prevăd că:

"hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare."

Prin urmare, calea de atac pe care părțile o pot promova împotriva soluției instanței de judecată pronunțată asupra cererii de suspendare a executării actului administrativ este recursul, iar termenul de declarare a acestei căi de atac este de 5 zile de la comunicarea hotărârii, aceste prevederi fiind aplicabile atât în cazul formulării unei cereri de suspendare în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cât și în cazul formulării unei cereri de suspendare în condițiile art. 15 din legea menționată.

În speță, hotărârea instanței de fond a fost comunicată pârâtei la data de 12 octombrie 2017 (conform dovezii de comunicare aflată la fila x al dosarului de fond), iar recursul a fost declarat la data de 18 octombrie 2017, prin serviciul poștal, fiind înregistrat la dosarul cauzei la data de 20 octombrie 2017.

Față de cele menționate se constată că termenul prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 181 alin. (1) C. proc. civ. a fost respectat, astfel că Înalta Curte va respinge excepția tardivității declarării prezentului recurs, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimată pe motiv că nu au fost indicate în mod concret critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că, deși recurenta pârâtă și-a încadrat motivele de recurs expuse în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 din C. proc. civ., aspectele dezvoltate se circumscriu doar motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod. În consecință, recursul urmează a fi analizat din această perspectivă, iar excepția nulității recursului va fi respinsă ca nefondată.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanță a reținut ca fiind dovedite în cauză, atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea sa este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind nefondate.

În acest sens, instanța de recurs are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Învederând că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, recurenta-pârâtă a susținut, prin cererea de recurs, că instanța de fond a analizat aspecte de nelegalitate a actului atacat care fac obiectul acțiunii în anulare și că actul atacat este legal, măsurile, după cum spune și denumirea asigurătorii sunt dispuse de către organul fiscal competent cu scopul de a-și crea o garanție că persoana in cauza nu-și va înstrăina bunurilor în timpul desfășurării inspecției fiscale sau până la emiterea titlului de creanță.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că în cauză există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantei cu privire la prin contestația formulată pe cale administrativă, precum și în acțiunea introductivă, reclamanta invocă în esență faptul că organele fiscale au emis un act nul motivat de: absența semnăturilor - încălcarea prevederilor art. 49 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, lipsa motivării actului contestat - încălcarea dispozițiilor art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, lipsa audierii contribuabilului - încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, emiterea acesteia față de societatea A. care are calitatea de lichidator judiciar și nu pe cea de debitor, această calitate revenindu-i persoanei juridice aflată în procedura insolvenței TOTAL CM S.R.L., iar pe de altă parte a învederat netemeinicia vădită a deciziei, nefăcându-se dovada existenței pericolului sustragerii sau ascunderii ori risipirii patrimoniului, periclitându-se sau îngreunându-se în mod considerabil colectarea - încălcarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Argumentele aduse de reclamantă așa cum au fost mai sus prezentate succint constituie împrejurări legate de starea de fapt și de drept aparent veridice, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actelor administrativ - fiscale contestate.

Înalta Curte va respinge criticile pârâtei cu privire la depășirea, de către instanța de fond, a cadrului cererii de suspendare. Astfel, prima instanță a analizat doar acele aspecte care nu prejudecă fondul și ridică îndoieli rezonabile cu privire la actul atacat, suficiente pentru a înlătura prezumția de legalitate a actului administrativ.

Totodată, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 433/2018 din 20 septembrie 2018,pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 atașată da dosar, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Craiova și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea prin Serviciul Fiscal Municipiul Drăgășani, S.C. Total CM S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar A. și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. CRR_REG - 8325/30.03.2018 emisă de DGRFP Craiova și decizia nr. VL 6509/13.02.2018 emisă de AJFP Rm. Vâlcea - SFM Drăgășani și a obligat pârâtele DGRFP Craiova și AJFP Rm. Vâlcea -SFM Drăgășani la plata către reclamantă a sumei de 5050 RON, cheltuieli de judecată.

Chiar dacă această sentință nu are caracter definitiv, soluția pronunțată constituie un criteriu în verificarea cazului bine justificat, întrucât generează îndoieli serioase și rezonabile cu privire la legalitatea actului administrativ dedus judecății, făcând de prisos analiza celorlalte susțineri și apărări ale părților cu privire la dovedirea cerinței cazului bine justificat.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacat, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Contestând hotărârea instanței de fond, recurenta-pârâtă a apreciat că simpla afirmație privitoare la afectarea activității reclamantei nu justifică existența unei pagube iminente, în lipsa dovezilor depuse la dosarul cauzei, iar prejudiciul nu are un caracter previzibil.

Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat corect asupra îndeplinirii cerinței prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Raportat la faptul că, măsurile asigurătorii nu se puteau dispune decât asupra bunurilor debitorului care în cauza dedusă judecății era S.C. TOTAL CM S.R.L. și nu asupra bunurilor unui terț, deoarece reclamanta A. avea calitate de administrator judiciar și nu pe cea de debitor, iar între cele două societăți nu exista o confuziune de patrimonii și nici nu fusese emisă vreo decizie de atragere a răspunderii solidare, Înalta Curte reține că executarea actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând prejudicii de ordin material.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de instituția pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursului invocate de intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva sentinței nr. 440 din 11 septembrie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2019.