ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 819/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 februarie 2017, pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017, până la pronunțarea instanței de fond.

1.2. Prin Sentința civilă nr. 507 din 15 martie 2017, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 21 martie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentința civilă nr. 248 din 13 aprilie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și a dispus suspendarea provizorie a executării Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017, până la soluționarea contestației de către instanța de fond.

Împotriva Sentinței civile nr. 248 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a susținut că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., necuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, prima instanță limitându-se la expunerea susținerilor reclamantei.

În raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției nemotivării cererii de suspendare, invocată prin întâmpinare. Recurenta-pârâtă a apreciat că excepția nemotivării este întemeiată, întrucât reclamanta nu a prezentat niciun argument referitor la cererea de suspendare, expunând numai apărări ce țin de fondul cauzei ori preluate din alte litigii purtate între părți, ceea ce echivalează cu o nemotivare a cererii de suspendare.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind îndeplinite condițiile cazului bine justificat și a pagubei iminente.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, instanța de fond a avut în vedere motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, ceea ce echivalează cu o antepronunțare, în condițiile în care nu au fost administrate probe concludente de reclamantă, prin care să fie înlăturată prezumția de legalitate a actului administrativ.

Fără a analiza probatoriul administrat, instanța și-a însușit argumentele reclamantei din cererea introductivă, care privesc fondul cauzei și nu pot fi reținute în soluționarea unei cereri de suspendare a executării actului administrativ. Operațiunile comerciale derulate de reclamantă, constând în cumpărări de bunuri și/sau prestări de servicii, deși evidențiate în contabilitate, nu sunt operațiuni comerciale reale, iar bunurile vândute reclamantei de către furnizorii săi provin din achiziții de la societăți tip fantomă sau care nu recunosc tranzacțiile efectuate, ceea ce justifică emiterea Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017. Prevederile art. 118 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu sunt încălcate, întrucât reverificarea s-a realizat în baza unor informații noi, necunoscute la data impunerii inițiale.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, aceasta nu a fost dovedită de reclamantă, iar instanța de fond nu a motivat îndeplinirea cerinței legale. Simpla afirmație a demarării procedurii executării silite împotriva reclamantei, în lipsa unor dovezi existente la dosarul cauzei, nu poate determina suspendarea executării actului administrativ.

Instanța de fond a reținut în mod greșit că, prin executarea deciziei de impunere ar rezulta un important prejudiciu, cu consecințe negative asupra activității reclamantei, atât timp cât prejudiciul efectiv nu a fost dovedit și nici nu are caracter previzibil.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 iulie 2017, intimata-reclamantă Societatea A. SRL a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că în cauză s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar hotărârea pronunțată este legală, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și nici de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate, constatând că prima instanță a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părți și elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut că cererea cu soluționarea căreia a fost învestit este neîntemeiată.

Instanța de control judiciar reține că hotărârea judecătorească nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurentei-pârâte privitoare la lipsa motivării sentinței atacate.

II.2. Referitor la critica privitoare la nepronunțarea instanței de fond asupra excepției nemotivării cererii de suspendare, întemeiată pe prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 245 C. proc. civ., excepția procesuală reprezintă mijlocul prin care partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune.

Având în vedere această definiție legală și analizând întâmpinarea depusă de pârâta în dosarul instanței de fond, Înalta Curte constată că motivele expuse în susținerea excepției nemotivării nu fac obiectul unei veritabile excepții, ci reprezintă apărări care vizează fondul cauzei și tind la dovedirea netemeiniciei acțiunii și a neîndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, fiind avute în vedere de instanța de fond cu ocazia examinării îndeplinirii condițiilor cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, acest motiv de recurs, constatând că nu se circumscrie vreunui motiv de casare reglementat de C. proc. civ. și nu sunt incidente nici dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, invocate de recurenta-pârâtă drept temei de casare a hotărârii atacate.

II.3. Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, criticile formulate de recurenta-pârâtă fiind nefondate.

Învederând că, în cauză, nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, recurenta-pârâtă a susținut, prin cererea de recurs, că operațiunile comerciale care au justificat emiterea Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017 nu au caracter real, iar reverificarea perioadei fiscale, finalizate cu emiterea deciziei a cărei suspendare se solicită, a fost determinată de apariția unor informații noi, necunoscute la data realizării impunerii inițiale.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

În cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, prima instanță reținând în mod corect că argumentele reclamantei cu privire la nelegalitatea Deciziei nr. 78/26.09.2016, prin care s-a dispus reverificarea perioadei fiscale 01.01.2011 - 21.03.2012, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017, emisă ca urmare a activității de reverificare.

Prin Sentința civilă nr. 353/22.02.2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 4151/05.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a fost anulată Decizia de reverificare nr. F-DJ x/26.09.2016, constatându-se astfel nelegalitatea procedurii în urma căreia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/08.02.2017.

Or, soluțiile definitive dispuse și considerentele hotărârilor instanțelor învestite cu analizarea legalității deciziei de reverificare contrazic susținerile recurentei-pârâte privitoare la respectarea dispozițiilor art. 118 din Legea nr. 207/2005 privind Codul de procedură fiscală și ridică îndoieli rezonabile cu privire la temeiul juridic al emiterii deciziei de impunere, suficiente pentru a înlătura, cel puțin la o cercetare sumară, prezumția de legalitate a actului administrativ.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacate, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Contestând hotărârea instanței de fond, recurenta-pârâtă a apreciat că simpla afirmație privitoare la iminența declanșării executării silite împotriva intimatei-reclamante nu justifică existența unei pagube iminente, în lipsa dovezilor depuse la dosarul cauzei, iar prejudiciul nu are un caracter previzibil.

Înalta Curte constată că instanța de fond a apreciat corect, în sensul îndeplinirii cerinței prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Raportat la valoarea debitului impus și la criticile de nelegalitate aduse actului administrativ-fiscal, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Această concluzie este confirmată de înscrisurile depuse la dosarul instanței de recurs de către intimata-reclamantă, înscrisuri a căror valoare probatorie nu a fost infirmată de recurenta-pârâtă prin depunerea unor dovezi contrarii. Astfel, intimata-reclamantă a dovedit că, aferent Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017, recurenta-pârâtă a calculat în sarcina debitoarei accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, emițând în acest sens Decizia de impunere nr. x/18.04.2017 și Titlul executoriu nr. x/20.03.2017 .

Totodată, la data de 23.02.2017, recurenta-pârâtă a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor societății, decizie care, la rândul său a generat existența unui litigiu, înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, soluționat prin Sentința civilă nr. 308/25.05.2017, definitivă prin Decizia nr. 4586 din 17.12.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În consecință, în cauză s-a făcut dovada punerii în executare a actului administrativ, împrejurare care, în lipsa unei măsuri de suspendare a executării deciziei de impunere, este de natură a îngreuna semnificativ situația financiară a societății, existând pericolul imposibilității susținerii activității și/sau a diminuării patrimoniului mobiliar/imobiliar al societății, după caz.

De altfel, Înalta Curte reține că, în prezent, soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/08.02.2017 a fost suspendată prin Decizia nr. 76/09.03.2017, cu motivarea ca "depinde în tot de soluționarea dosarului penal nr. x/2014 aflat pe rolul Tribunalului Mehedinți, dosar ce are ca obiect aceleași constatări referitoare la operațiunile înregistrate de SC A. SRL, cu aceleași sume constatate drept prejudiciu adus bugetului de stat.". Deși reclamanta Societatea A. SRL a solicitat anularea acestei decizii, cerere care face obiectul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 704/19.12.2017.

Așadar, controlul de legalitate asupra deciziei de impunere, ce urmează a fi exercitat de instanța de contencios administrativ, se prefigurează a fi realizat într-un timp îndelungat, atât timp cât procedura prealabilă administrativă este suspendată, iar reluarea ei depinde de soluționarea cauzei penale. În această perioadă de timp, decizia de impunere beneficiază de caracterul executoriu, aspect care, coroborat cu aparenta nelegalitate a actului administrativ, conduc la concluzia producerii unui prejudiciu material viitor și previzibil în patrimoniul intimatei-reclamante.

Înalta Curte reține și faptul că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității reclamantei, nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii împotriva Sentinței civile nr. 248 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV