ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2704/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, anularea Deciziei nr. 287/10.03.2017 emisă de D.G.R.F.P. Brașov, ca neîntemeiată, anularea Deciziei nr. 2152/31.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, de angajare a răspunderii solidare în situația prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 274/2017 din 22 decembrie 2017, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, a anulat Decizia nr. 287/10.03.2017 privind soluționarea contestației formulată de reclamant, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și, pe cale de consecință, a anulat Decizia nr. 2152/31.01.2017 de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, emisă de pârâtul Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că soluția instanței de fond este netemeinică și nefondată, atât timp cât administratorul unei societăți comerciale răspunde pentru orice decizie managerială, adoptată în cursul activității sale, în acest sens fiind prevederile art. 144 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată. Astfel, atitudinea asociatului/administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua credință a acestuia, fiind contrară intereselor societății prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, pasivitatea de care a dat dovadă fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 10 si 12, referitoare la obligația de cooperare și bună-credință. În opinia recurentei, nu poate fi primită reținerea instanței de fond, referitoare la lipsa elementului intențional al faptei, atât timp cât, în cauză, s-a constatat o faptă ilicită reglementată de o normă specială, fiind dovedită legătura între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul general consolidat și ascunderea activelor), precum și o formă de vinovăție (care poate fi și culpa levis-neglijența, neexistând o dispoziție care să oblige la dovedirea intenției directe). De asemenea, reclamantul, în calitate de administrator al societății avea obligația de a asigura buna gestiune a activului patrimonial si de a-l folosi și pentru achitarea obligațiilor fiscale ale debitoarei, însă acesta a utilizat în alte scopuri activele patrimoniale, dând dovadă de rea credință cât și de nerespectarea prevederilor Legii nr. 31/1990, în ceea ce privește obligațiile de administrare. Astfel spus, aceste acțiuni/inacțiuni ale administratorului au provocat starea de insolvabilitate a acesteia. În conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, raportat la prevederile OPANAF nr. 90/2016 societatea comercială avea posibilitatea să achite obligațiile restante eșalonat. Cu privire la fapta prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare a contestației a reținut faptul că societatea a desfășurat activitate fără să achite obligațiile fiscale restante, neplata la timp atrăgând calcularea de majorări și penalități, o astfel de atitudine fiind catalogată ca fiind rea-credință pentru neplata obligațiilor fiscale scadente. Reclamantul invocă faptul că buna credință se prezumă până la proba contrara, reaua-credință trebuind dovedită, această din urmă obligație revenindu-i organului fiscal. De asemenea, susține reclamantul faptul că nu s-ar fi făcut dovada unor acțiuni sau inacțiuni concrete care să justifice reaua sa credință, cu atât mai mult cu cât, art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 presupune în mod necesar o acțiune conștientă, și anume aceea de a determina nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, întrucât determinarea nu se poate realiza prin neglijență sau pasivitate. Recurenta precizează că decizia de atragere a răspunderii patrimoniale a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, iar nu a prevederilor O.G. nr. 92/2003, cum eronat și-a întemeiat reclamantul acțiunea. Față de aceasta situație, recurenta arată că își va formula apărările pe prevederile art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, nu pe prevederile art. 27 din O.G. nr. 92/2003. Referitor la reținerea instanței de fond, potrivit căreia nu este dovedită reaua-credință în ceea ce privește neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, recurenta menționează faptul că în luna septembrie și octombrie 2015 și în luna iunie 2016 debitoarea S.C. B. S.R.L. a realizat venituri, așa cum rezultă în mod indubitabil din Deconturile de TVA aferente respectivelor perioade, fără ca reclamanta să fi făcut demersuri pentru plata sumelor restante. Art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 prevede faptul că "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun." În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că începând din 2008 societatea ar fi fost administrată pe bază de procură de fiul reclamantului, recurenta consideră că aceste aspecte trebuiau învederate și organului fiscal la momentul audierii, când i s-a prezentat și întregul dosar în baza căruia s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii. Faptul că nu a invocat o astfel de chestiune și în fața organului fiscal nu poate conduce la nelegalitatea actului administrativ fiscal, reclamantul necomunicând aceste informații însemnând că și-a asumat calitatea de reprezentant și de persoană responsabilă de starea în care s-a aflat societatea, motiv pentru care se impune respingerea acestei critici, decizia fiind emisă în mod corect pe numele reclamantului și nu a fiului acesteia. De asemenea, recurenta apreciază că atâta timp cât i-a comunicat reclamantului procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei și a luat la cunoștință de cuantumul obligațiilor fiscale neachitate, neintroducerea cererii de deschidere a procedurii s-a făcut cu rea-credință, mai ales că obligațiile fiscale erau exigibile la plată conform prevederilor legale în materie fiscală, având în vedere că executarea deciziei de impunere nu a fost suspendată, sumele devenind exigibile la data expirării termenului legal de plată. Dacă se înregistra cererea de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei S.C. B. S.R.L., s-ar fi stopat curgerea dobânzilor și penalităților de întârziere, consecințele fiind mult mai mici în cazul deschiderii procedurii decât în starea de funcțiune în care se află în prezent societatea. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 2152/31.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului pentru obligațiile de plată restante în cuantum de 47.254.697 RON ale debitoarei S.C. B. S.R.L., declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/13.10.2016, din care suma de 21.019.192 RON reprezintă obligații bugetare principale, iar suma de 26.235.505 RON reprezintă obligații accesorii. La emiterea deciziei au fost avute în vedere dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, s-a reținut că în perioada în care au fost acumulate sumele restante de plată, respectiv 10.03.2015 și până la data emiterii deciziei, răspunzător pentru neachitarea sumelor pe care le datorează societatea debitoare este reclamantul, în calitate de asociat și administrator. Pe numele societății au fost emise, până la data emiterii deciziei, un număr de 11 somații și titlurile executorii aferente, 14 adrese de înființare a popririi asupra conturilor bancare deținute de societate și 259 adrese de înființare a popririi asupra conturilor terților care aveau calitatea de debitori ai societății. De asemenea, au fost înființate sechestre asiguratorii asupra bunurilor mobile și imobile ale societății. Reclamantul a fost notificat despre faptul că s-a început procedura de angajare a răspunderii solidare pentru sumele restante de plată datorate de către societatea debitoare, prin Notificarea nr. 1 înregistrată la C. sub nr. x din 25.01.2017. Acesta, în calitate de administrator și asociat, s-a prezentat la sediul C. la data de 25.01.2017, întocmindu-se procesul-verbal nr. x/25.01.2017, fiind informat cu privire la faptul că societatea este declarată insolvabilă, debitul total neachitat fiind de 47.254.697 RON, și cu privire la documentele existente în dosarul de executare. Cu această ocazie, reclamantul a menționat că nu este de acord cu sumele stabilite. Contestația administrativă formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, a fost respinsă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Decizia nr. 287/10.03.2017. Înalta Curte constată că instanța de fond temeinic și legal a admis acțiunea reclamantului. Potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: - administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c); - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale (lit. d). Așadar, pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societății este necesar ca acesta să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior (de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale) cu rea credință. Pârâții au apreciat că reaua credință a reclamantului rezultă din următoarele împrejurări: nedepunerea diligențelor în vederea plății datoriilor societății deși aceasta a desfășurat activitate și a realizat venituri, conform deconturilor de TVA aferente lunilor septembrie, octombrie 2015 și iunie 2016, și pasivitatea față de situația societății debitoare care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata obligațiilor fiscale. Înalta Curte constată că, în ceea ce privește neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, instanța de fond în mod corect a apreciat că o simplă neglijență în exercitarea unei obligații, chiar impusă de lege, nu poate fi asimilată relei credințe, creditorul având la îndemână suficiente mijloace de constrângere prin executare silită a debitorului. De asemenea, temeinic s-a reținut că abordarea organului fiscal este greșită, deoarece textul de lege face referire la inacțiunea administratorului care cu rea credință nu achită la scadență obligațiile fiscale. Așadar, ce sancționează legea este faptul intenționat al administratorului de a nu lămuri situația fiscală a societății, ceea ce nu se poate deduce în cauză doar din faptul că societatea a desfășurat activitate și a realizat venituri în lunile septembrie, octombrie 2015 și iunie 2016. În ceea ce privește reaua credință a administratorului, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că organul fiscal nu a furnizat probe și nici nu a invocat argumente care să dovedească faptul că a acționat cu rea credință. Elementele identificate de pârâți nu au demonstrat că neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, chiar dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, este rezultatul relei credințe a administratorului. Cum pârâții nu au probat reaua credință a reclamantului, în mod temeinic și legal, instanța de fond a reținut că nu este îndeplinită o condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea solidară a administratorului în ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Înalta Curte are în vedere faptul că, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul motivelor de recurs, nu se indică în concret și nu se dovedește faptul că reclamanta a acționat în vreun fel cu rea credință, recurenta făcând doar a descrie situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității S.C. B. S.R.L. și fapta reclamantului. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.