ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2381/2020

Ședința publică din data de 10 iunie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția Civilă III, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Brașov, anularea Deciziei nr. 1322/20.01.2017 emise de Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște și a Deciziei nr. 288/10.03.2017 emise de D.G.R.F.P. Brașov în soluționarea contestației administrative.

Prin sentința nr. 2841/10.10.2017, Tribunalul Sibiu a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, unde dosarul a fost înregistrat sub același nr. 2728/85/2017.

Prin sentința nr. 276 din 27 decembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea Deciziei nr. 288/10.03.2017 emisă de D.G.R.F.P. Brașov si a Deciziei nr. 1322/20.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în mod netemeinic și nelegal s-a angajat răspunderea solidară a reclamantei, întrucât pasivitatea administratorului societății nu este suficientă pentru a demonstra reaua credință a acestuia, în condițiile în care nu au fost identificate alte împrejurări concrete de natură a contura intenția acestuia de a se sustrage obligațiilor de plată ale debitoarei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și pârâtul Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material).

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În apărare a susținut că, pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, în calitate de administrator al B. S.R.L., organul fiscal este dator să îi dovedească reaua credință.

Or, se observă că, atât în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, cât și în cuprinsul motivelor de recurs, nu se indică în concret și nu se dovedește faptul că intimata a acționat cu rea-credință.

A arătat că argumentele recurentei în susținerea aplicării prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală nu pot fi primite, câtă vreme nu este dovedită reaua credință cu care intimata nu și-ar fi îndeplinit obligația de a introduce cerere de deschidere a procedurii insolvenței în temeiul art. 66 din Legea nr. 85/2014.

A mai susținut intimata că a făcut acele demersuri pe care le-a "considerat a fi necesare în a contesta sumele care fac obiectul deciziei atacate", în sensul că aceste sume provin exclusiv din Decizia de impunere nr. x/31.03.2015, decizie pe a contestat-o în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 (contestație înregistrată nr. x/25.05.2015, care nici până în prezent nu este soluționată).

Mai mult în afara relei credințe a intimatei, recurenta trebuia să dovedească și celelalte elemente ale răspunderii civile, respectiv prejudiciul și legătura de cauzalitate.

Faptul că prin nedeschiderea procedurii insolvenței au continuat să curgă penalități nu poate fi nici pe departe considerat un prejudiciu cauzat recurentelor, cu atât mai mult cu cât a solicitat și obținut deschiderea procedurii prin cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Sibiu.

Prin sentința nr. 690 din 17.11.2017, Tribunalul Sibiu a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței la cererea creditorului ANAF-DGRFP BV-AJFP Sibiu, care este și singurul creditor din dosar.

În privința situației prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, recurenta susține că, deși societatea B. S.R.L. a desfășurat activități și a realizat venituri, intimata cu rea credință nu a achitat datoriile societății la bugetul de stat.

Or, câtă vreme recurenta a demarat procedurile de executare silită, înființând măsura popririi, și dacă societatea ar fi încasat sume de bani, ele ar fi fost virate automat către recurentă și erau total insuficiente în raport cu cuantumul total al obligațiilor de plată.

În opinia intimatei, ipoteza avută în vedere de art. 25 alin. (2) lit. d) din Cod, presupune în mod necesar o acțiune conștientă, și anume aceea de a determina nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, întrucât determinarea nu se poate realiza prin neglijență sau pasivitate, cum în mod eronat susține organul fiscal.

Aceasta întrucât nu neachitarea obligațiilor fiscale reprezintă fapta prevăzută de legiuitor pentru angajarea răspunderii solidare, ci faptul de a fi determinat cu rea credință nedeclararea și/sau neachitarea la scadentă a acestora.

Intimata a invocat principiul bona fides presumitur, susținând, per a contrario, că reaua credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită, sarcina acestei probe revenind organului fiscal, așa cum se arată și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (respectiv, Decizia nr. 1587/2014 și Decizia nr. 1177/2015), prin care s-a reținut obligația organului fiscal, în aplicarea prevederilor art. 25 din Codul de procedură fiscală, de a face dovada relei-credințe a persoanei căreia urmează să-i fie antrenată răspunderea.

În ceea ce privește incidența prevederilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, a susținut intimata că acestea reglementează răspunderea generală a administratorilor, iar temeiul juridic al răspunderii solidare din speță este art. 25 din Codul de procedură fiscală, care reglementează o răspundere specială, sub condiția îndeplinirii cerințelor impuse de aceasta normă.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au reiterat principalele susțineri din recurs și acțiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâților este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Decizia nr. 1322/20.01.2017 emisă de Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște și Decizia nr. 288/10.03.2017 emisă de D.G.R.F.P. Brașov în soluționarea contestației administrative de angajare a răspunderii solidare.

Acțiunea sa a fost admisă, prima instanță apreciind ca fiind netemeinice și nelegale actele administrative contestate.

Analizând criticile aduse de recurenții pârâți sentinței pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte constată, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), că acesta a fost invocat prin raportare la art. 25 alin. (2) lit. c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speță, decizia de atragere a răspunderii patrimoniale a fost emisă în temeiul prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, iar potrivit art. 25 - "Răspunderea solidară" din actul normativ menționat:

"(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (...);

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (…).

(5) Răspunderea persoanelor prevăzute de prezentul articol privește obligațiile fiscale principale și accesorii ale perioadei pentru care au avut calitatea ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare."

Totodată, art. 26 - "Dispoziții speciale privind stabilirea răspunderii" din Cod dispune:

"(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabilește prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.

(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana are dreptul să își prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.

(3) Prin excepție de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispozițiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile.

(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, și următoarele:

a) datele de identificare a persoanei răspunzătoare;

b) datele de identificare a debitorului principal;

c) cuantumul și natura sumelor datorate;

d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligația debitorului principal;

e) temeiul legal și motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept și în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.

(5) Răspunderea se stabilește atât pentru obligația fiscală principală, cât și pentru accesoriile acesteia.

(6) În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1). (…)."

În cauză, intimata reclamantă nu a contestat decizia de angajare a răspunderii sale solidare sub aspectul unei eventuale neîndepliniri a condițiilor procedurale sau de formă a acului administrativ fiscal, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că a fost îndeplinită inclusiv obligația de audiere a persoanei vizate.

De asemenea, exigențele legii impun ca starea de insolvabilitate a societății să fie constatată, în condițiile Codului de procedură fiscală, anterior stabilirii răspunderii administratorului, ceea ce s-a realizat în cauză prin întocmirea Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei din 13.10.2016 înregistrat sub nr. x/14.10.2016.

Prin contestația administrativă, ca și prin acțiunea introductivă, intimata reclamantă a criticat actul administrativ fiscal doar sub următoarele aspecte:

- nu a fost dovedită îndeplinirea condiției relei sale credințe (intimata prevalându-se de prezumția de bună credință);

- nu s-a dovedit că ea a determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale societății debitoare B. S.R.L..

Înalta Curte reține că, prin acțiunea introductivă de instanță, intimata reclamantă a susținut pentru prima oară faptul că din anul 2008 nu a avut nicio legătură cu societatea, care ar fi fost administrată de fiul său, C., în baza unei procuri autentificate.

O astfel de împrejurare nu a fost adusă la cunoștința organelor fiscale mai înainte de emiterea Deciziei nr. 1322/20.01.2017, nu a fost invocată nici prin contestația administrativă, în care criticile s-au rezumat la nedovedirea întrunirii condiției relei-credințe și inexistenței faptei de a determina neachitarea obligațiilor, și, oricum, nu este de natură a genera prin ea însăși nelegalitatea actului administrativ fiscal contestat.

Cu privire la împrejurarea evocată de intimata reclamantă, Înalta Curte constată, în plus, faptul că nu se confirmă.

Dimpotrivă, din datele comunicate de ONRC rezultă calitatea de administrator cu puteri depline a intimatei în perioada de referință, iar în dosarul instanței de fond nu se regăsește decât o împuternicire sub semnătură privată (purtând mențiunea înregistrării la societate sub nr. x/25.04.2016), prin care intimata reclamantă - tocmai în calitatea sa de administrator al societății - îl împuternicește pe fiul C. doar să reprezinte societatea pentru ridicarea unui act de la organele fiscale (decizie de instituire măsuri asigurătorii).

Un alt element de natură să contrazică susținerea intimatei reclamante este și împrejurarea că fiul acesteia, C., a declarat, cu ocazia desfășurării activităților de identificare a bunurilor debitoarei în vederea sechestrării, că nu are acces la bunurile proprietatea societății.

Prin urmare, nicio dovadă nu a fost adusă în sensul că intimata ar fi mandatat o altă persoană să exercite funcția de administrator al societății în perioada de referință, iar pe de altă parte, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în Legea nr. 31/1990.

Or, potrivit Legii nr. 31/1990 (art. 73 alin. (1) lit. e), răspunderea pentru îndeplinirea obligațiilor legale ale societății revine administratorului, iar din punct de vedere juridic, intimata reclamantă și-a păstrat calitatea de administrator și nu s-a derobat de această răspundere prin întocmirea unei eventuale împuterniciri acordate altei persoane.

De asemenea, Înalta Curte constată, contrar argumentării judecătorului fondului în sensul că nu ar fi fost dovedite fapte concrete ale intimatei reclamante care să determine neachitarea obligațiilor fiscale ale debitoarei, că, potrivit deconturilor de TVA aferente lunilor septembrie - octombrie 2015 și lunii iunie 2016, debitoarea B. S.R.L. a realizat venituri anterior declarării stării sale de insolvabilitate, însă intimata reclamantă A., în calitatea sa de administrator al societății, nu a făcut niciun demers pentru plata măcar parțială (dacă respectivele venituri erau insuficiente) a obligațiilor în discuție.

Totodată, nu a solicitat intrarea debitoarei în procedura insolvenței, neîmpiedicând curgerea majorărilor si penalităților de întârziere.

Intimatei reclamante i s-a comunicat personal Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate a debitoarei B. S.R.L. din 13.10.2016 înregistrat sub nr. x/14.10.2016, aceasta luând cunoștință de cuantumul obligațiilor fiscale exigibile și neachitate, după ce anterior, în anul 2015, societății i se comunicase și decizia de impunere.

Prezentă la 25.10.2016 la Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, după primirea notificării privind demararea procedurii de angajare a răspunderii sale solidare, intimata reclamantă a declarat doar că nu este de acord cu sumele stabilite prin raportul de expertiză fiscală, fără a face dovada - nici în fața instanțelor de fond și de recurs - a contestării deciziei de impunere sau a obținerii suspendării executării acesteia.

Nici ulterior nu a făcut demersuri pentru declararea obligațiilor fiscale, diminuarea sau eșalonarea datoriilor fiscale sau deschiderea procedurii insolvenței la cererea debitoarei, neîncercând în niciun mod redresarea financiară a acesteia.

Intimata reclamantă avea obligația legală de a solicita deschiderea procedurii insolvenței debitoarei B. S.R.L., din momentul declarării stării de insolvabilitate a acesteia, de la data înregistrării unei astfel de cereri evitându-se cel puțin acumularea debitelor accesorii constând în dobânzi și penalități de întârziere.

Reaua credință este demonstrată tocmai prin omisiunea de a achita obligațiile fiscale la bugetul de stat din moment ce nu a arătat/probat prin acte sau, după caz, prin contestarea actelor prin care au fost stabilite respectivele obligații fiscale, o conduită conformă cu prevederile legale.

Înalta Curte apreciază că în împrejurările concrete ale cauzei, materialul probator demonstrează nu doar pasivitatea, ci o evidentă rea credință cu care intimata a înțeles să nu își îndeplinească nici obligația legală de a solicita deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale restante ale societății pe care o reprezenta.

Acceptând în mod voit, cu rea-credință, prin pasivitatea sa contrară îndatoririlor legale, intrarea debitoarei în incapacitate de plată, a prejudiciat societatea și a privat bugetul de stat de creanțele fiscale neachitate de aceasta.

Legiuitorul nu impune condiția vinovăției exclusiv sub forma intenției directe, astfel cum eronat consideră intimata, pentru stabilirea relei credințe intenția indirectă putând fi luată, de asemenea, în considerare, cu atât mai mult cu cât este vorba de fapte personale omisive ale administratorului societății, care au determinat (cauzat/generat) efectul prevăzut de textul de lege.

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinței recurate.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, și Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, va casa sentința recurată și, rejudecând, va respinge acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, și Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, împotriva sentinței nr. 276 din 27 decembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2020.