ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6467/2020

Ședința publică din data de 2 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2017 reclamanții A. și B. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu - Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 294/10.03.2017 privind soluționarea contestației formulate de petentul B. și Decizia nr. 295/10.03.2017 privind soluționarea contestației formulate de petentul A., ambele decizii emise de pârâtul de ordin 1,

- anularea Deciziei nr. 753/13.01.2017 pentru atragerea răspunderii solidare a numitului A. si Decizia nr. 859/16.01.2007 pentru atragerea răspunderii solidare a numitului B., emise de pârâtul de ordin 2,

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 219 din 18 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu - Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște și, în consecință, au fost anulate Decizia nr. 294/10.03.2017 privind soluționarea contestației formulată de reclamantul B. și Decizia nr. 295/10.03.2017 privind soluționarea contestației formulată de reclamantul A., ambele emise de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov și Decizia nr. 753/13.01.2017 pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului B. și Decizia nr. 859/16.01.2017 pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., ambele emise de pârâtul Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște.

Totdată, au fost obligați pârâții la plata în favoarea reclamantului B. a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 150 RON fiecare, și la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 150 RON fiecare.

Împotriva sentinței civile nr. 219 din 18 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele DGRFP Brașov și în numele și pentru Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În contextul unei detaliate prezentări a situației de fapt, recurenta-pârâtă a susținut că reținerea instanței de fond în sensul că nu s-a dovedit reaua-credință a reclamanților constatând nelegalitatea deciziilor de atragere a răspunderii solidare a acestora este eronată.

Astfel, în opinia sa, deciziile prin care s-a atras răspunderea solidară cu debitoarea S.C. C. S.R.L. cuprind atât motivele de fapt, cât și motivele de drept, care au stat la baza emiterii acestora, din cuprinsul cărora se reflectă cu claritate reaua-credință de care au dat dovadă reclamanții.

Cu privire la motivele de fapt, s-a menționat faptul că societatea înregistrează obligații fiscale restante în cuantum de 178472396 RON, și, deși au fost emise un număr de 10 somații și titluri executorii și un număr de 67 de adrese de înființare a popririi nu s-a reușit încasarea sumelor respective. Totodată, reclamanții nu s-au prezentat în termen de 5 zile în vederea audierii și consultării dosarului cauzei, aceștia neefectuând demersuri în vederea stingerii datoriei în discuție.

Prin urmare, din cuprinsul deciziei rezultă fără dubiu reaua-credință a reclamanților.

Contrar reținerii judecătorului fondului în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, recurenta a susținut că reaua-credință este dovediră de faptul că în luna septembrie 2016 debitoarea C. S.R.L. a realizat venituri, astfel cum rezultă din decontul de TVA aferent acestei luni, reclamanții neefectuând demersuri în vederea achitării datoriei.

De asemenea, reaua-credință nu se analizează doar prin prisma faptului că obligațiile fiscale au fost stabilite printr-o decizie de impunere, ci și prin prisma constatărilor organelor de inspecție fiscală care au emis această decizie, făcând trimitere la situația de fapt reținută cu ocazia efectuării controlului fiscal.

În fine, recurenta-pârâtă a criticat și reținerea primei instanțe cu privire la neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, nefiind dovedită reaua-credință a administratorului B. referitor la nedeschiderea procedurii insolvenței societății.

Astfel, atât timp cât recuranta le-a comunicat reclamanților procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitatea societății, iar aceștia au luat cunoștință de cuantumul obligațiilor fiscale, neintroducerea cererii de declarare a insolvenței s-a făcut cu rea-credință, consecințele fiind mult mai mici dacă s-ar fi declarat insolvența.

Totodată, este greșită și soluția de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care actele contestate au fost emise cu respectarea prevederilor legale în materie fiscală, iar pârâta nu este în culpă procesuală și nici nu și-a exercitat drepturile procesuale cu rea-credință.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare, prin care prin care au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 30 mai 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 2 decembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin Deciziile nr. 753/13.01.2017 și nr. 859/16.01.2017 emise de Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului B., în calitate de asociat și administrator și a reclamantului A., în calitate de asociat, pentru obligațiile de plată restante în cuantum de 178.472.396 RON ale debitoarei S.C. C. S.R.L., declarată insolvabilă prin procesul-verbal nr. x/27.09.2016, din care suma de 70.867.866 RON reprezintă obligații bugetare principale, iar suma de 107.604.530 RON reprezintă obligații accesorii.

În ceea ce-l privește pe reclamantul B. au fost avute în vedere dispozițiile art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar în ceea ce-l privește pe reclamantul A. răspunderea solidară a fost angajată în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin cele două decizii s-a reținut următoarea situație de fapt:

Pe numele societății au fost emise, până la data emiterii deciziilor, un număr de 10 somații și titlurile executorii aferente, 67 adrese de înființare a popririi asupra conturilor bancare deținute de societate, la trezorerie și asupra conturilor terților care aveau calitatea de debitori ai societății. De asemenea, a fost înființat sechestru asigurător asupra bunurilor mobile ale societății.

Reclamanții au fost notificați despre faptul că s-a început procedura de angajare a răspunderii solidare pentru sumele restante de plată datorate de către societatea debitoare, prin Notificarea nr. 1 înregistrată la SFO Săliște sub nr. x din 29.09.2016 în ce-l privește pe reclamantul B. și nr. 22554 din 29.09.2016 în ce-l privește pe reclamantul A., iar aceștia nu s-au prezentat în termen de 5 zile de la primirea notificării în vederea audierii și consultării documentației aflate la dosarul de angajare a răspunderii solidare și nici nu au formulat în scris puncte de vedere, în acest sens fiind întocmită Nota de constatare nr. x/13.10.2016 și Nota de constatare nr. x/12.10.2016.

Contribuabilul nu a făcut plăți în perioada scursă de la data primirii notificării și până la data întocmirii notelor de constatare, iar reclamanții nu a făcut demersuri pentru achitarea sau eșalonarea debitelor restante.

Reclamanții au fost notificați cu privire la deschiderea procedurii de atragere a răspunderii solidare, prin Notificarea nr. 2 înregistrată la SFO Săliște sub nr. x/14.10.2016 în ce-l privește pe reclamantul B. și nr. 23881/13.10.2016 în ce-l privește pe reclamantul A., însă nu s-au prezentat pentru audiere și nici nu au formulat în scris puncte de vedere. Până la data emiterii deciziilor reclamanții nu au făcut demersuri pentru deschiderea procedurii insolvenței.

S-a apreciat de către emitentul deciziilor o lipsă de interes din partea contribuabilului, reținându-se că acesta nu a răspuns solicitărilor organului fiscal, deși au fost emise titluri executorii și somații, popriri în bănci, trezorerie și terți, câte două notificări confirmate de primire, decizii de instituire a măsurilor asiguratorii, și nu a întreprins masuri pentru stingerea obligațiilor fiscale deși a realizat venituri, conform Decontului de TVA aferent lunii septembrie 2016, fapt ce denotă că reclamanții manifestă o indiferență și rea credință față de obligațiile ce le revin în reprezentarea societății pentru achitarea datoriilor la zi la organul fiscal.

Contestațiile administrative formulate de către reclamanți, în conformitate cu dispozițiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au fost respinse de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov prin Decizia nr. 294/10.03.2017 și Decizia nr. 295/10.03.2017 .

Pentru a adopta aceste soluții, organul de soluționare a contestației a reținut în privința ambilor reclamanți următoarele:

În măsura în care societatea debitoare, constituită în vederea realizării de venituri, înregistra dificultăți economice, reclamanții aveau obligația să depună diligențe în vederea evitării blocajelor economice atunci când societatea a intrat în incapacitate de plată și nu a întreprins nicio măsură care să ducă la redresarea societății și implicit la plata creditorilor.

Se apreciază că atitudinea reclamanților nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credință a acestora, fiind contrară intereselor societății prin prisma atribuțiilor legale prevăzute de lege în sarcina lor, pasivitatea de care au dat dovada fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedura fiscală în cuprinsul art. 10 și art. 12, referitoare la obligația de cooperare și buna - credință.

Se constată faptul că reclamanții aveau cunoștință despre datoriile societății din actele de executare comunicate în condițiile legii și necontestate până la data deciziilor, dar nu au depus diligentele cuvenite pentru plata acestora, manifestând dezinteres total.

Se susține că, în cauză, s-a constatat o faptă ilicită reglementată de o normă specială, fiind dovedită legătură între prejudiciu și fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligațiilor de plată la bugetul general consolidat și ascunderea activelor), precum și o formă de vinovăție (care poate fi și culpa levis - neglijența, neexistând o dispoziție care sa oblige la dovedirea intenției directe). Reclamanții, în calitatea lor de asociat și administrator, respectiv asociat al societății, au provocat insolvabilitatea societății într-o perioadă în care din patrimoniul acesteia au fost ascunse/înstrăinate active, fără a se face dovada că sumele obținute din aceste operațiuni au fost folosite în interesul societății, determinând neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, fiind îndeplinite astfel condițiile de angajare a răspunderii solidare.

În ce-l privește pe reclamantul B. s-a reținut în plus că nu și-a îndeplinit obligația de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale neachitate la data declarării stării de insolvabilitate a societății, potrivit prevederilor Legii nr. 85/2014, raportat la art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, conform cărora "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun". Deci, rezultă indubitabil că reclamantul trebuia să solicite deschiderea procedurii insolvenței pe perioada cuprinsă între data înregistrării obligațiilor fiscale restante și data declarării stării de insolvabilitate.

Totodată, administratorul unei societăți comerciale răspunde pentru orice decizie managerială adoptată în cursul activității sale, în acest sens fiind prevederile art. 1442 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Cu privire la îndeplinirea relei - credințe, se poate observa, în opinia organului de soluționare a contestației, că societatea debitoare se caracteriza prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata obligațiilor fiscale, față de care reclamantului ii revenea obligația să solicite instanței de judecata deschiderea procedurii insolvenței, așa cum este prevăzut la art. 66 din Legea nr. 85/2014.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu cererea reclamanților de anulare a Deciziei nr. 294/10.03.2017 și Deciziei nr. 295/10.03.2017 privind soluționarea contestațiilor și anularea Deciziei nr. 753/13.01.2017 și Deciziei nr. 859/16.01.2007 pentru atragerea răspunderii solidare, emise, de cei doi pârâți, după caz.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Amintește instanța de control judiciar că potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c); administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale (lit. d).

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societății, iar în cazul ipotezei prevăzută la lit. d) și a) asociatului, este necesar ca aceștia să nu-și fi îndeplinit obligațiile menționate anterior (de a solicita instanței competente deschiderea procedurii insolvenței și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale) cu rea credință.

Ori, atât în cuprinsul actelor contestate, cât și prin apărările formulate în fața curții de apel și prin alegațiile din cererea de recurs, recurenta a apreciat că reaua-credință a reclamanților rezultă din următoarele împrejurări: nedepunerea diligențelor în vederea plății datoriilor societății deși aceasta a desfășurat activitate și a realizat venituri, conform decontului de TVA aferent lunii septembrie 2016 și neprezentarea pentru a da relații organului fiscal.

În ceea ce-l privește pe reclamantul B., în justificarea relei credințe s-a mai invocat aspectul că acesta a manifestat pasivitate față de situația societății debitoare care se caracteriza prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata obligațiilor fiscale și nu a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenței, toate aceste susțineri neputând fi reținute.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, în ceea ce privește neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale, Înalta Curte apreciază că o simplă neglijență în exercitarea unei obligații, chiar impusă de lege, nu poate fi asimilată relei-credințe, creditorul având la îndemână suficiente mijloace de constrângere prin executare silită a debitorului.

Având în vedere că textul de lege face referire la inacțiunea administratorului/asociatului care cu rea-credință nu achită la scadență obligațiile fiscale, ceea ce sancționează legea fiind faptul intenționat al administratorului de a nu lămuri situația fiscală a societății, acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din faptul că societatea a desfășurat activitate și a realizat venituri în luna septembrie 2016 ori că în privința acesteia s-a emis o decizie de impunere cu privire la obligații fiscale.

Așadar, reaua-credință a asociaților/administratorului trebuie să rezulte din acțiuni/inacțiuni ale contribuabilului distincte de operațiunile care au făcut obiectul controlului fiscal, respectiv din împrejurări exterioare operațiunilor controlate.

O interpretare contrară ar avea semnificația faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligații fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operațiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptățite să ia măsura atragerii răspunderii solidare, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepție, astfel cum au fost reglementate.

Inalta Curte constată că, în speță, organul fiscal nu a furnizat probe și nici nu a invocat argumente care să dovedească faptul că reclamanții au acționat cu rea credință, urmărind astfel un interes personal prin această inacțiune. De asemenea, nu s-a făcut dovada susținerilor organului de soluționare a contestației administrative, din cuprinsul Deciziilor nr. 294/10.03.2017 și nr. 295/10.03.2017, privind ascunderea sau înstrăinarea unor active din patrimoniul societății debitoare în perioada declarării acesteia ca insolvabilă.

Nici alegația recurentei în sensul că reclamanții nu au dat curs solicitărilor organului fiscal de a se prezenta pentru a da relații nu echivalează cu reaua credință - condiție a antrenării răspunderii solidare a administratorului/asociatului societății în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere momentul în care au fost notificați de către organul fiscal, respectiv după declanșarea procedurii de angajare a răspunderii.

De asemenea, neformularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, chiar dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege, nu poate fi prezumat că este rezultatul relei credințe a administratorului, reclamantul B., în condițiile în care buna-credință se prezumă, iar cel care dorește răsturnarea acestei prezumții legale și relative are sarcina de a dovedi reaua credință.

Or, astfel cum în mod judicios a concluzionat prima instanță, pârâții nu au probat reaua-credință a reclamanților, astfel că nu este îndeplinită o condiție esențială pentru a fi angajată răspunderea solidară în ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) și d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În fine, este lipsită de suport și susținerea recurentei-pârâte privind greșita soluționare a cererii de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care s-a constatat de către instanță nelegalitatea actelor administrative a căror anulare s-a solicitat, reținându-se, totodată, și culpa procesuală a pârâtei, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele DGRFP Brașov și în numele și pentru Serviciul Fiscal Orășenesc Săliște împotriva sentinței nr. 219 din 18 octombrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 decembrie 2020.