ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2699/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta Asociația Agent A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Apelor și Pădurilor, Ocolul silvic Lupeni și Direcția Silvică Hunedoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună în temeiul art. 14 din Legea 544/2004 a contenciosului administrativ, suspendarea Ordinului 1691/2013 emis de pârâta Ministerul Apelor si Pădurilor în beneficiul Direcției Silvice Hunedoara și Ocolului Silvic Lupeni, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 685 din 3 august 2020, a respins cererea formulată de reclamanta Asociația Agent A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Direcția Silvică Hunedoara și Ocolul Silvic Lupeni, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta Asociația Agent A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că sentința pronunțată este nelegală fată de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material). În opinia recurentei a fost încălcat principiul precauției în luarea deciziilor precum și a O.U.G. nr. 57/2007 și a Ordinului nr. 19/2010 emis de ministrul mediului și pădurilor pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potențiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar. Astfel,conform principiului precauției în luarea deciziei, definit în TFUE art. 191 alin. (2), în art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului precum și în deciziile CJUE, principiul precauției în luarea deciziilor obligă autoritățile ca, înainte de luarea unei decizii cu impact asupra mediului, în mod special asupra zonelor pentru care a fost instituită o protecție specială, să fie realizate toate dovezile că nu se vor produce prejudicii semnificative care să conducă la deteriorarea factorilor de mediu, la deteriorarea statusului de conservare a speciilor si habitatelor din aria protejată. Instanța de fond nu a analizat și a încălcat aceste dispoziții legislative precum și deciziile CJUE care sunt obligatorii pentru instanțele din România. Se mai susține că instanța de fond a încălcat metodologia de realizare a evaluării strategice de mediu si a evaluării adecvate Pentru aplicarea corectata a principiilor prevenției și precauției în luarea deciziilor, trebuie analizată zona în care sunt propuse tăierile pădurii coroborate cu zonele în care sunt amplasare speciile și habitatele protejate, așa cum rezultă chiar din dispozițiile normative ale Ordinului 19/2010, încălcat de instanța de fond. În condițiile în care din documentația de la dosar rezultă că o asemenea analiză nu a fost făcută, nedeținându-se zonarea speciilor și habitatelor, rezultă cu claritate un caz bine justificat, în sensul că nu au fost atinse scopurile principiului precauției în luarea deciziilor, nerealizându-se o evaluare de mediu care să demonstreze că speciile și habitatele din zona de proiect precum și din vecinătatea zonei de proiect, nu sunt puse în pericol. Astfel, au fost încălcate scopurile art. 6 din Directiva habitate, care este transpusă de România prin legislația amintită, legislație care nu poate avea altă interpretare și alte scopuri decât acelea date de Directivă și de bogata jurisprudență CJUE, obligatorie pentru instanțele naționale. Din actele depune la dosar nu rezultă că au fost avute în vedere obiective specifice de conservare a speciilor din cele două arii protejate. De altfel, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că la întocmirea planului nici nu a fost avută în vedere suprapunerea cu ariile protejate în cauză, și deci și pe zonă de proiect. Mai mult decât atât, decizia de încadrare nu menționează deloc niciuna dintre speciile a căror protecție este necesară, ele nefiind individualizate în zona de aplicare a tăierilor silvice și nu prevede niciun fel de măsuri de conservare a acestor specii. În ceea ce privește consultarea publicului la emiterea ordinului de aprobare al amenajamentului silvic, recurenta consideră că au fost încălcate dispozițiile Convenției de la Aarhus ratificată de România prin Lg. 86/2000, art. 7 al 1 din Lg 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică precum și O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului. Aprecierea instanței de fond că ordinul de aprobare ar fi un act administrativ individual este nelegală, încălcând legislația incidentă pricinii. În procedura de consultare a publicului anunțurile publicate pentru decizia de încadrare nu au indicat elementele necesare pentru o informare corectă. Astfel, din anunțuri nu rezultă care este obiectul consultării, locația acestuia, decizia posibilă, anunțurile nu indică desfășurarea etapei de încadrare pentru evaluarea adecvată, nu indică faptul că amenajamentul se suprapune unor arii protejate, nu indică suprafața afectată, nu indică decizia posibilă în ceea ce privește evaluarea adecvată. Recurenta mai arată că procedura de evaluare strategică de mediu desfășurată conform H.G. nr. 1076/2004 este distinctă de procedura de evaluare adecvată desfășurată conform Ordinului 19/2010, chiar dacă ele se desfășoară în același timp. Cu privire la emiterea avizului de către administrația parcului B., instanța de fond a încălcat dispozițiile Ordinul 19/2000. Cu privire la paguba iminentă, recurenta susține că tăierile silvice pot să afecteze pădurile posibil virgine și cvasivirgine așa cum au fost ele identificate prin Studiul PIN Matra cât și integratea Site-urilor Natura 2000. Tăierile silvice afectează și site-urile și habitatele din Site-ul Natura 2000, acestea fiind evidențiate în Planul de management al ariei protejate. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și Direcția Silvică Hunedoara au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că obiectul cererii de suspendare, formulată în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, îl reprezintă Ordinul nr. 1691/2013 emis de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor, prin care a fost aprobat amenajamentul silvic al fondului forestier proprietate publică a statului administrat de Ocolul Silvic Lupeni, Direcția Silvică Hunedoara. Prin acest ordin s-a mai stabilit că Regia Națională a Pădurilor -Romsilva va răspunde de aplicarea și respectarea prevederilor acestuia. Ordinul a fost emis în baza referatului de aprobare nr. 203117/17.06.2016 al Direcției de Politici, Strategii și Proiecte pentru Păduri și Vânătoare, conform avizului Comisiei tehnice de avizare pentru silvicultură din Ministerul Mediului și Pădurilor nr. 796/05.07.2012 și ținând cont de adresa Agenției Regionale pentru protecția Mediului Timișoara nr. 5885/02.08.2011, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 și art. 13 alin. (3) din H.G. nr. 48/2013. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora: "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Instanța constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existența unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalității actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumția de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu ușurință, la nivelul aparențelor. Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. Recurenta a invocat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, însăși critici de nelegalitate, critici care vizează legalitatea actului administrativ atacat. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, în cauză, nu există un caz bine justificat, întrucât toate argumentele prezentate de reclamantă sunt veritabile critici de nelegalitate ale actului administrativ care nu pot fi examinate în cadrul acestei proceduri sumare, fără administrarea de probe și fără antamarea fondului. Instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Reclamanta a indicat că paguba iminentă este determinată de lipsa identificării speciilor și habitatelor protejate din site-ul Natura 2000 menționat și de lipsa hărților cu distribuția acestora, existând posibilitatea realizării de lucrări silvice în zone sensibile care pun în pericol starea de conservare și însăși existența speciilor și habitatelor protejate. Astfel cum a constatat și instanța de fond, Înalta Curte are în vedere faptul că pârâta Direcția Silvică Hunedoara a depus la dosarul cauzei adresa nr. x/15.02.2018 emisă de Aria Naturală protejată Nordul Gorjului de Vest x prin care au fost comunicate condițiile specifice ce trebuie respectate pentru desfășurarea de exploatare forestieră în aria naturală protejată, ca urmare a solicitării Direcției Silvice Hunedoara, aspect ce probează interesul acordat de aceasta în privința stării de conservare și existenței speciilor și habitatelor protejate. Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.