ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2690/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, anularea Ordinului Ministrului Educației Naționale nr. 4702/18.08.2017, cu consecința reîncadrării reclamantei în funcția de inspector școlar și obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5055 din 4 decembrie 2018, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, a anulat Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 4702/18.08.2017 și a obligat pârâtul la cheltuieli de judecată către reclamantă în sumă de 50 RON, taxă judiciară de timbru și onorariu avocat 2.975 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Educației Naționale a declarat recurs principal, iar reclamanta A. recurs incident. I. Pârâtul Ministerul Educației Naționale și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată, că instanța de fond a considerat în mod total neîntemeiat că dacă în cuprinsul obligației contractuale nu se regăsește un termen anume până la care să fie depus raportul privind starea învățământului județean (deși în cuprinsul art. 4, lit. B), pct. 18 din contractul de management se stipulează expres că raportul se depune anual) obligația nu poate fi cuantificată, cu toate că reclamanta depusese raportul în cauză abia în data de 31.08.2017 (deci după momentul revocării), deși era vorba de raportul aferent anului școlar 2015-2016. Prin nedepunerea acestui raport, recurentul consideră că este pus în situația de a nu putea interveni pentru rezolvarea unor situații ce implică exercițiul atribuțiilor legale cu care ministerul și ministru sunt însărcinați și nici nu poate oferi Parlamentului României, așa cum statuează în mod expres Legea nr. 1/2011, un raport al stării învățământului, de maximă acuratețe, la nivelul întregii țări. În opinia recurentului, a admite o astfel de ipoteză a reclamantei, ar însemna că fiecare manager poate să-și îndeplinească cum dorește obligațiile contractuale și nu în modalitatea prevăzută concret prin contractul de management, fapt care desigur nu numai că n-ar fi absurd, dar ar și încălca grav voința părților exprimată prin contractul de management. În ceea ce privește transmiterea raportului de audit până la data de 20.07.2017 reclamanta nu face dovada înregistrării raportului anterior sau cel târziu în data de 20.07.2017, fapt care este de natură a dovedi pe deplin încălcarea dispozițiilor art. 4, lit. B), pct. 20 din contractul de management. Raportul s-a cerut a fi transmis atât în formă letrică, semnat de reclamantă și înregistrat la instituția noastră, cât și în format electronic, însă relevantă este numai forma scrisă deoarece numai în această formă acesta își produce efecte juridice, forma electronică fiind adiacentă, dar nu înlocuitoare a formei scrise. Față de netransmiterea raportului în termenul stipulat în adresa cu nr. x/17.07.2017, reclamanta nu face dovada transmiterii acestuia până la data de 20.07.2017 și, în consecință, se constată că reclamanta a încălcat prevederile art. 4, lit. B), pct. 20 din contractual de management prin netransmiterea situațiilor și informărilor cerute la termenele stabilite. În ceea ce privește actualizarea bazelor de date ale ISJ, obligație contractuală directă, stipulată la art. 14, lit. B), pct. 19 din contractual de management, reclamanta nu face dovada publicării declarațiilor de avere în conformitate cu prevederile exprese ale art. 1, pct. 31 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, precum și cu cele ale Memorandumului Guvernului României pentru creșterea transparenței și standardizarea afișării informațiilor de interes public, aprobat în data de 02.03.2016. II. Reclamanta A., prin recursul incident, arată că instanța a interpretat eronat dispozițiile Ordinului nr. 4301/30.06.2018 și a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 12 din Hotărârea de Guvern nr. 26 din 12 ianuarie 2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale Referitor la semnarea unui act administrativ, dintre formele substanțiale necesare pentru ca actul să fie valid, se desprinde ca importanță semnarea actului administrativ, formalitate ce permite verificarea competenței de emitere a actului. Toate actele administrative trebuie semnate de persoana împuternicită să angajeze autoritatea publică emitentă. Astfel, ordinele Ministerului Educației Naționale trebuie semnate de Ministrul Educației. În opinia reclamantei există o contradicție flagrantă în argumentarea instanței în sensul în care acesta susține că dreptul secretarului de stat de a semna orice act juridic ce privește ministerul rezultă din chiar titlul Ordinului. Or, din titlul ordinului rezultă exact contrariul de vreme ce acesta se referă la delegarea dreptului de semnătură în domeniul învățământului superior pentru dl. B.. Aceasta interpretare este confirmată fără nici un dubiu de dispozițiile art. 12 alin. (4) din H.G nr. 26 din 12 ianuarie 2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Educației Naționale Recurenta consideră că Ordinul nr. 4702/18.08.2017 a fost semnat/emis de o persoană care nu avea competența legală de a semna acte în domeniul învățământului preuniversitar ci doar în domeniul învățământului superior. În susținerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Ordinul ministrului educației naționale nr. 3586/02.04.2015 reclamanta A. a fost numită pe o perioadă de 4 ani, începând cu data de 02.04.2015, în funcția de inspector școlar general la Inspectoratul Școlar Județean Mehedinți. Numirea s-a făcut în urma unui concurs organizat de pârât. Ulterior numirii sale în funcție, reclamanta a încheiat cu ministrul educației naționale contractul de management nr. x/07.04.2015. Prin Ordinul nr. 4702/18.08.2017, Ministerul Educației Naționale a dispus revocarea reclamantei din funcție începând cu data de 04.09.2017, precum și încetarea contractului de management începând cu aceeași dată. Din referatul privind încetarea contractului de management nr. x/18.08.2017, document care a stat la baza ordinului și care conține motivarea pe larg a ordinului atacat, rezultă că pârâtul a considerat că reclamanta a încălcat o serie de dispoziții legale. Astfel, pârâtul a considerat că reclamanta nu a prezentat raportul privind starea învățământului mehedințean pentru anul școlar 2015-2016 și că a încălcat art. 4 lit. B) pct. 18 și pct. 20 din contractul de management. Potrivit art. 4 lit. B) pct. 18 din contractul de management, reclamanta avea obligația să prezinte anual MEN starea învățământului și stadiul implementării politicii educaționale în județul Mehedinți și, potrivit pct. 20 din contractul de management, reclamanta avea obligația să transmită MEN situațiile statistice și orice alte informări în termenele solicitate. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că nicio dispoziție a contractului de management sau legală nu prevede un termen în care reclamanta ar fi trebuit să prezinte respectivul raport. Desigur, obligația prevăzută în contractul de management privind transmiterea în format hârtie a respectivului raport către MEN este clară. Trebuie însă avut în vedere că scopul obligației impuse prin contractul de management este de a notifica MEN starea învățământului, transmiterea în format hârtie a documentului fiind doar o modalitate de îndeplinire a obligației. Altfel spus, pentru a vorbi de nerespectarea obligației stabilite prin contractul de management, ar trebui să existe, practic, în mod intenționat sau din culpă o ocultare din partea reclamantei a stării învățământului mehedințean prin neprezentarea, anual, către MEN a niciunei informații privind starea acestuia. Așa fiind, în mod temeinic și legal instanța de fond a apreciat că reclamanta a depus la MEN raportul, respectiv la data de 31.08.2017 (înregistrat la MEN sub nr. x), anterior revocării sale (04.09.2017). În lipsa unui termen legal sau convențional privind transmiterea respectivului raport, susținerile pârâtului privind netransmiterea în termen a raportului privind starea învățământului mehedințean, în mod corect au fost apreciate ca fiind neîntemeiate. În ceea ce privește nerespectarea termenului de transmitere a raportului de audit către MEN (20.07.2017), cu încălcarea art. 4 lit. B) pct. 20 din contractul de management, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că, potrivit adresei MEN nr. x/17.07.2017, ISJ Mehedinți a fost notificat să transmită MEN în copie xerox raportul de audit până la data de 20.07.2017 și pe e-mail în format word, la adresa de e-mail indicată în respectiva notificare. Potrivit borderoului de corespondență, raportul de audit a fost transmis în format hârtie de ISJ Mehedinți către MEN la data de 19.07.2017. De asemenea, reclamanta a transmis MEN prin e-mail respectivul raport, la data de 19.07.2017. Prin urmare, reclamanta a respectat art. 4 lit. B) pct. 20 din contractul de management. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 4 lit. B) pct. 19 din contractul de management, Înalta Curte constată că reclamanta a îndeplinit respectiva obligație. Potrivit deciziei nr. 768/07.09.2016 reclamanta a dispus numirea unei persoane din cadrul instituției pe care o conducea, să implementeze prevederile legale privind declarațiile de avere și de interese din cadrul ISJ Mehedinți. Declarațiile de avere și interese ale personalului ISJ Mehedinți aferente anului 2016 au fost transmise Agenției Naționale de Integritate, rezultând din print-screen-ul site-ului ISJ Mehedinți că declarațiile de avere/interese ale personalului instituției respective aferente anului 2016 erau afișate pe site-ul ISJ Mehedinți. În ceea ce privește nepublicarea declarațiilor de avere/interese inclusiv la secțiunea prevăzută de Memorandumul de Guvern cu tema creșterea transparenței și standardizarea afișării informațiilor de interes public, Înalta Curte apreciază că în mod temeinic s-a constatat că reclamanta a îndeplinit obligațiile de transparență care îi reveneau prin publicarea pe site a declarațiilor de avere/interese ale personalului instituției pe care o conducea. În ceea ce privește susținerile reclamantei din recursul incident, referitor la problema semnării ordinului atacat, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a constatat că nu sunt întemeiate susținerile potrivit cărora ordinul atacat a fost semnat de o persoană care nu avea atribuția de a semna respectivul act. Din fotocopia ordinului atacat a rezultat că respectivul act a fost semnat de un împuternicit al ministrului educației naționale. Astfel, potrivit ordinului MEN nr. 4301/30.06.2017, ministrul educației a delegat dreptul său de semnătură secretarului de stat B., pentru actele juridice și documentele care privesc activitatea ministerului. Potrivit conținutului ordinului, este vorba despre toate actele juridice, nu numai de actele referitoare la învățământul superior, așa cum a interpretat reclamanta. Prin urmare, susținerile din cuprinsul adresei nr. x/05.11.2018 conform cărora secretarul de stat B. avea competență să semneze atât pentru mediul universitar, cât și pentru mediul preuniversitar sunt confirmate de Ordinul nr. 4301/2017. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile formulate atât în recursul principal, cât și în recursul incidente sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.