ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2658/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 9859/11.10.2017 și obligarea pârâtului la plata despăgubirii solicitate prin cererea nr. x/28.07.2017, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 159 din 17 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, s-a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 159 din 17 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt și a enunțării dispozițiilor art. 14 din Legea nr213/2015, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că dreptul său de creanță s-a născut în momentul când a suferit o pagubă în patrimoniu, respectiv atunci când a plătit către creditoarea B. S.R.L. suma de 12355 RON prin intermediul executorului judecătoresc C., conform ordinului de plată din dosarul de fond, această apărare nefiind analizată de judecătorul fondului.

În opinia recurentului, nu a fost analizată nici apărarea în sensul că acesta s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea prin poștă cu confirmare de primire, întrucât nu a avut cunoștință de finalizarea procesului, apărătorul neinformându-l că s-a soluționat definitiv procesul în care avea calitatea de pârât, astfel că a adresat cererea de plată către FGA abia după ce a fost executat silit.

În fine, a susținut recurentul-reclamant că, prin raportare la esența contractului de asigurare, în mod legal a formulat cererea de plată, de îndată ce acesta a suferit o pagubă în patrimoniu.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, nu au fost invocate considerente de ordin legal care să poată fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 din C. proc. civ., argumentele expuse prin cererea de recurs reprezentând o reevaluare a contestației depuse în primă instanță.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 22 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Astfel, prin cererea de recurs a fost criticată nelegalitatea hotărârii pronunțate în fond, prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept substanțial, fiind indicat ca temei de drept al casării pct. 8 al articolului 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul formulând contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate, cu referire concretă la modul în care prima instanță a aplicat prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, cu privire la data nașterii dreptului său de creanță, inclusiv prin prisma neanalizării unor apărări formulate de acesta.

Prin cererea de plata înregistrata la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/28.07.2017, reclamantul A. a solicitat plata unei despăgubiri.

În cadrul analizării cererii, pârâta a emis decizia nr. 9859/11.10.2017 prin care s-a stabilit respingerea cererii de plată ca tardivă, întrucât petentul a înțeles sa formuleze si sa depună cererea de plata după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plata la F.G.A. pentru asigurătorul D. S.A. in faliment.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 9859/11.10.2017 și obligarea pârâtului la plata despăgubirii solicitate prin cererea nr. x/28.07.2017.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, reclamantul înțelegând să exercite calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent prin memoriul de recurs.

În ceea ce privește susținerile recurentului în sensul că prima instanță nu a analizat apărările sale cu privire la data nașterii de creanță, respectiv data la care a suferit o pagubă în patrimoniu prin plata către creditoarea B. S.R.L. a sumei de 12355 RON, precum și imposibilitatea luării la cunoștință despre data rămânerii definitive a sentinței civile pronunțată în dosarul în care acesta avea calitatea de pârât, constată instanța de recurs că, din lecturarea considerentelor sentinței atacate, rezultă că prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a cererii de chemare în judecată, instanța nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

Referitor la critica privind interpretarea/aplicarea greșită a dispozițiilor legale de judecătorul fondului, relativ la data nașterii creanței recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări".

Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.).

Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva D. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Sentința civilă nr. 10847/02.10.2015 a Judecătoriei Constanța prin care s-a născut dreptul de creanță dedus judecății, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 153/01.02.2017 a Tribunalului Constanța, prin respingerea apelului. Așadar, data nașterii dreptului de creanță este 01.02.2017, dată de la care începe să curgă termenul de 90 zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este aplicabilă a doua teză a textului de lege precitat, calculând termenul de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, respectiv 01.02.2017, data pronunțării deciziei civile nr. 153/01.02.2017 a Tribunalului Constanța prin care a devenit definitivă sentința civilă nr. 10847/02.10.2015 a Judecătoriei Constanța, în condițiile în care dreptul de creanță al reclamantului s-a născut ulterior intrării în faliment a societății de asigurare D..

În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant Fondului la data de 28.07.2017 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Instanța de control judiciar constată că nu poate fi reținută alegația recurentului privind data nașterii dreptului său de creanță în sensul că este data la care a plătit către creditoarea B. suma de 12355 RON, acesta fiind momentul diminuării patrimoniului său.

Astfel, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, reclamantul neputând invoca faptul că nu a cunoscut legea, care trebuie să fie cunoscută de toate persoanele, potrivit principiului de drept nemo consetur ignorare legem.

Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, intrarea în faliment a asiguratorului nu este o împrejurare care a schimbat condițiile contractuale, fiind o împrejurare imprevizibilă, dar care a fost adusă la cunoștința publicului.

Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

Mai mult decât atât, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, exista și posibilitatea pentru reclamant să adreseze pârâtului o întrebare în vederea obținerii de lămuriri suplimentare, acesta nefăcând însă dovada că a procedat de o asemenea manieră, la care să nu fi primit răspuns.

În fine, instanța de control judiciar reține că recurentul nu poate invoca nici imposibilitatea luării la cunoștință de data rămânerii definitive a sentinței civile pronunțate în dosarul în care acesta a avut calitatea de pârât, acest aspect nefiindu-i adus la cunoștință de avocatul său, întrucât, potrivit art. 10 C. proc. civ. "Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia."

Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, reținând că Decizia nr. 9859/11.10.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul formulat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 159 din 17 ianuarie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.