ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 222/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 23 august 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Teleorman, au solicitat: - obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită dispoziții de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, indexată cu 10%, începând cu data de 9 aprilie 2015; - obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului prin emiterea unor noi ordine de salarizare, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, indexată cu 10%) si venitul efectiv plătit (prin raportare la o valoare de referință sectorială de 291,98 RON), sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1174 din 13 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată; (ii) a respins excepția inadmisibilității acțiunii; (iii) a respins excepția prescripției dreptului la acțiune; (iv) a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive; (v) a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită pentru reclamante ordine de salarizare prin care să recalculeze indemnizația de încadrare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 și de 405 RON majorată cu 10%, începând cu 01.12.2015; (vi) a obligat pârâtul Tribunalul Teleorman la plata diferențelor rezultate în urma emiterii noilor ordine, începând cu 9.04.2015 până la data de 1.10.2016, actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data scadenței fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1174 din 13 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, pârâtul contestă soluția de respingere a excepției inadmisibilității, susținând că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, aceasta fiind obligatorie câtă vreme solicită drepturi bănești într-un alt cuantum decât cel stabilit prin ordine ale ministrului justiției. Recurentul-pârât critică și soluția de respingere a excepției prescripției, invocată în baza art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004, arătând că reclamanții nu au urmat procedura prealabilă de atacare a ordinelor de salarizare emise începând cu data de 09.04.2015. În mod greșit prima instanță a reținut că reclamanții au formulat acțiunea cu respectarea termenului prevăzut de lege, care se calculează de la comunicarea ordinului contestat, deși, în cauză, termenul trebuie calculat de la data de 09.04.2015. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât susține că soluția instanței de fond privind calcularea indemnizațiilor salariale în raport de o valoare de referință de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015, nu este legală, întrucât la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 nu existau în plată indemnizații stabilite în raport de această valoare. A susținut recurentul-pârât că, la data de 21.12.2016, a fost emis Ordinul Ministrului Justiției nr. 4680/C/2016, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și art. 3 1 alin. (1) și alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2015, precum și ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016. Acordarea majorărilor salariale în favoarea reclamanților de la data de 09.04.2015 este nelegală, întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015, se aplică numai pentru viitor, neputând retroactiva. Totodată, valoarea de referință sectorială de 405 RON a fost utilizată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii de la data de 1 octombrie 2016, astfel încât și pârâtul a emis Ordinul nr. 219/01.02.2017, prin care s-a modificat OMJ nr. 4680/21.12.2016 și s-a prevăzut că, începând cu data de 01.10.2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10% potrivit Legii nr. 293/2015. În consecință, recurentul-pârât apreciază că, doar ulterior datei de 1 octombrie 2016, s-a aflat în plată valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel încât în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților privind calcularea indemnizațiilor salariale în raport de această valoare, începând cu data de 09.04.2015.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare prin care a solicitat menținerea dispoziției din sentința recurată referitoare la admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Alte aspecte procesuale Prin încheierea din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte a constatat că intimatul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu este parte în recursul declarat, întrucât soluția prin care instanța de fond a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității sale procesuale pasive, nu a fost atacată prin recurs. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 (în ale căror prevederi se încadrează calea de atac), Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției este nefondat, pentru următoarele considerente: II.1. Referitor la criticile vizând soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției inadmisibilității și excepției prescripției dreptului la acțiune Recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, care prevăd procedura de contestare a actelor administrative emise de ordonatorii de credite în stabilirea drepturilor salariale. În cauză, reclamanții au arătat că, după comunicarea Ordinului nr. 1490/C din 24.05.2017, emis de Ministerul Justiției cu privire la drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripția Curții de Apel București, au contestat acest ordin și au solicitat Ministerului Justiției să dispună o altă modalitate de recalculare salarială. Întrucât contestațiile le-au fost respinse prin adresele nr. x, nr. 309, nr. 310 și nr. 317 din 21.07.2017, reclamanții s-au adresat instanței de judecată solicitând obligarea pârâtului la emiterea ordinelor de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, indexată cu 10%, începând cu data de 9 aprilie 2015. Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" în raport de fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate. Reclamanții au susținut existența unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției de a recalcula și, pe cale de consecință, al angajatorului Tribunalul Teleorman de a plăti salariile, în cuantumul de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție. Or, în situația în care nu se contestă un anumit ordin de salarizare emis de angajator, ci refuzul pârâtului Ministerul Justiției de acordare a drepturilor salariale solicitate de reclamanți, nu este necesară urmarea procedurii de contestare speciale, prevăzute de art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010. Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica pârâtului Ministerul Justiției prin care s-a susținut inadmisibilitatea acțiunii, reținând că, în raport de cauza juridică a cererii, reclamanții nu aveau obligația parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 284/2010. Cât privește excepția prescripției, recurentul-pârât a susținut reclamanții nu au atacat ordinele de salarizare emise începând cu data de 09.04.2015, astfel încât acțiunea prin care se solicită modificarea drepturilor salariale pentru o perioadă în care nu s-a parcurs procedura prealabilă este prescrisă, în temeiul art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că prevederile legale invocate reglementează prescripția plângerii prealabile, iar nu prescripția acțiunii, astfel cum a fost invocată excepția de pârât, motiv pentru care soluția de netemeinicie a excepției, pronunțată de prima instanță, este legală. În ipoteza în care, s-ar aprecia că pârâtul a invocat, de fapt, un argument referitor la nerespectarea procedurii plângerii prealabile, considerentele anterior expuse cu privire la cauza juridică a acțiunii deduse judecății, care nu necesită parcurgerea unei proceduri prealabile, sunt aplicabile mutatis mutandis și în acest caz. De asemenea, Înalta Curte reține că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că: "În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi." De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: "În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă." Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze. Deși privesc relația dintre angajator și angajați, considerentele acestor decizii sunt incidente și în cazul Ministerului Justiției care, în exercitarea atribuțiilor sale de ordonator principal de credite, emite ordine prin care stabilește cuantumul drepturilor salariale de care beneficiază reclamanții, având atribuții partajate în acest domeniu cu anagajatorul Tribunalul Teleorman (căruia îi revine obligația de plată a salariilor astfel stabilite). Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât în referire la soluția pronunțată asupra excepției prescripției. II.2. Referitor la fondul cauzei Criticile de nelegalitate formulate de pârâtul Ministerul Justiției se referă, în esență, la greșita stabilire de către instanța de fond a indemnizațiilor de încadrare salarială cuvenite reclamanților, în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015. Recurentul-pârât a susținut că această valoare de referință nu putea fi luată în considerare anterior datei de 01.10.2016, motivat de inexistența în plată, în sistemul justiției, la data de 09.04.2015, a unei indemnizații calculate în raport de această valoare și de caracterul neretroactiv al Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015. Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate. În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32). Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar. Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existența unor hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației în plată. Așadar, argumentele recurentului-pârât sunt nefondate. În realitate, aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016. De altfel, chiar pârâtul Ministerul Justiției a înțeles să valorifice considerentele deciziei Curții Constituționale, prin emiterea Ordinului nr. 4680/C din 21.12.2016, adresat tuturor judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și asistenților judiciari, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâtul își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile deciziei Curții Constituționale. În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar și de hotărârile judecătorești indicate în cuprinsul sentinței de fond, că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015. Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5) 1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție". Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți magistrați, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție și de Consiliul Superior al Magistraturii în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice." În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referință sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 și OMJ nr. 219/C/2017 nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit magistraților reclamanți, motiv pentru care sentința recurată va fi menținută de instanța de control judiciar, consecutiv respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,