ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1948/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătății, solicitând obligarea acestuia la emiterea deciziei de restituire a sumei de 29.050,00 RON, reprezentând taxă pregătire pentru obținerea celei de-a doua specialități și la plata efectivă a acestei sume. De asemenea a solicitat și obligarea pârâtului la plata dobânzii fiscale prevăzută de art. 174 alin. (5) Codul de procedură fiscală, de 0,02% pe zi, calculată la suma de 29.050,00 RON, începând din 18.10.2017 până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 251 din 11 octombrie 2018, a respins excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului recurenta arată că solicită casarea hotărârii atacate ca fiind nemotivată, deoarece cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.). În hotărârea instanței de fond deși se enumera texte de lege care stabilesc modalitatea în care se poate încasa taxa de înscriere pentru cea de-a doua specialitate, se concluzionează că nu putem fi exonerați de la plată prin invocarea necunoașterii legii, în condițiile în care nu am invocat acest temei pentru a cere restituirea sumelor încasate fără temei legal. Recurenta arată că modalitatea în care a fost efectiv șantajată și obligată să achite această taxă i-a încălcat dreptul de a achita această sumă eșalonat, anual, în două taxe semestriale, pe parcursul celor cinci ani de rezidențiat, conform prevederilor Ordinului 973/4592/2010 privind aprobarea cuantumului taxei anuale pentru efectuarea stagiului de pregătire în vederea obținerii celei de-a doua specialități de către posesorii certificatului de specialist, taxă încasată prin șantaj. Această taxă a fost aplicată discreționar, plata fiind solicitată doar de la recurentă, spre deosebire de alți colegi care nu au fost obligați să achite această taxă. Chiar titlul actului normativ care constituie temeiul legal al plății acestei taxe stabilește expres modalitatea în care se achită această taxă, respectiv Ordinul 973/4592/2010 privind aprobarea cuantumului taxei anuale pentru efectuarea stagiului de pregătire în vederea obținerii celei de-a doua specialități de către posesorii certificatului de specialist. Recurenta mai susține că i s-a comunicat, fără nici un fel de justificare, că trebuie să achite suma de 29.050,00 RON pentru a fi înscrisă pe lista cu candidații la examenul de specialitate și pentru a putea susține examenul de medic specialist. În toți cei 5 ani în care s-a desfășurat programul de rezidențiat nu i s-a comunicat că are de achitat vreo o sumă pentru a putea urma acest program sau pentru a susține examenul de medic specialist. Dreptul de a participa la un examen pentru care s-a pregătit timp de 5 ani i-a fost condiționat de plata acestei taxe. În opinia recurentei, instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit textele de lege la situația de fapt dedusă judecății, respectiv pârâtul - autoritate publică nu își îndeplinește obligațiile legale și omite să solicite plata sumei conform dispozițiilor legale, în două tranșe anuale, în baza unui angajament de plată. Ulterior, pârâtul sprijinindu-se pe propria culpă, justifică refuzul restituirii sumei prin faptul că acea sumă era datorată și că nu pot cere restituirea ei, conduită urmată și de către instanța de fond. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimatul Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. În motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta a solicitat pârâtei prin somația înregistrată sub nr. x din data de 11.01.2018 obligarea la restituirea sumei de 29.050,00 RON, reprezentând taxă pregătire pentru obținerea celei de-a doua specialități, pe care a fost obligată să o achite în termen de o zi, în vederea înscrierii sale la examenul de specialitate. Cu adresa nr. x/16.01.2018, care i-a fost comunicată la 18.01.2018, pârâtul a refuzat să dispună plata sumei solicitate. S-a apreciat că această conduită a fost adoptată în considerarea faptului că această taxă, potrivit Ordinului nr. 973/2010 privind aprobarea cuantumului taxei anuale pentru efectuarea stagiului de pregătire în vederea obținerii celei de-a doua specialități de către posesorii certificatului de specialist și O.G. nr. 18/2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului, trebuie achitată de participanții la cea de-a doua specialitate. Recurenta este medic specialist în specialitatea Medicină de familie, prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1339/2012, și a început programul de pregătire în rezidențiat pentru specialitatea Pediatrie în urma promovării concursului de rezidențiat, sesiunea noiembrie 2012, fiind confirmată rezident Pediatrie prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1245/2012. Din carnetul de rezident reiese că recurenta a beneficiat de recunoașterea a 6 luni din specialitatea medicină de familie, efectuând în cea de-a doua specialitate o durată totală de 54 luni de pregătire din totalul de 60. Urmare a transmiterii documentului prin care s-a făcut dovada plății taxei de înscriere, recurentanta a susținut și promovat examenul de obținere a celei de-a doua specialități și a fost confirmată medic specialist pediatrie, prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 1443/2017. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că legiuitorul a prevăzut obligativitatea plății taxei de înscriere la cea de-a doua specializare în 2 tranșe semestriale, în baza unui angajament de plată, însă împrejurarea că recurentei i s-a impus achitarea integrală a taxei la finalul celor cinci ani de rezidențiat nu poate constitui un motiv de restituire, de vreme de recurentei îi incumbă obligația de plată a acestei taxe prevăzute de lege într-un cuantum fix, corespunzător fiecărei specialități, neputând invoca pentru a fi exonerată de la plata acesteia necunoașterea legii. Taxa de înscriere la cea de-a a doua specializare a fost prevăzută prin Ordinul nr. 973/2010, conform Anexei, cuantumul taxei anuale pentru efectuarea stagiului de pregătire în vederea obținerii celei de-a doua specialități de către posesorii certificatului de specialist, fiind prevăzută în cuantum fix de 6450 RON pentru specialitatea pediatrie. Înalta Curte apreciază că temeinic și legal s-a reținut că suma datorată de recurentă a fost determinată corespunzător celor 5 ani din programul de rezidențiat aferent celei de-a doua specializări, cu deducerea unei perioade de 6 luni recunoscute din stagiul anterior efectuat în specialitatea medicină de familie, pe baza carnetului de rezident. Susținerile recurentei, potrivit cărora că nu a avut cunoștință de obligația de a plăti contravaloarea taxei pretinse nu pot fi primite, atât timp cât este de notorietate în rândul acestei categorii că pentru a doua specialitate se plătește o taxă. Prin urmare, în mod corect s-a reținut că taxa pretinsă de pârâtă, chiar dacă nu a fost achitată în două tranșe anuale, ci integral, într-o singură tranșă, era prevăzută de lege astfel că odată achitată, nu există un temei legal pentru ca aceasta să fie supusă repetițiunii, conduita pârâtei neputând fi asimilată unui refuz nejustificat. Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.