ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1787/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea principală (contestație) înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II a CAF sub nr. de dosar x/2016, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 4309 pronunțată în data de 13.11.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, contestația (capetele de cerere nr. 1-3) formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Regia Autonomă-Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 4309 din data de 13 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., încadrând în drept criticile sale în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin recursul său recurenta -reclamantă a susținut în esență că instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală prin soluționarea eronată a excepției tardivității, reținând greșit termenul/momentul de la care curge termenul de sesizare a CNCD, raportat la actele deduse judecății.

Arată recurenta că în acest sens, a depus mai multe înscrisuri doveditoare, anume sentința nr. 3944/29.04.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în care vecinii săi au devenit proprietarii imobilului situat pe Bdul. x, București.

De această sentință, recurenta susține că a luat cunoștință la data de 22.07.2015, acesta fiind și momentul de la care instanța de fond ar fi trebuit să considere că a început cursul prescripției.

Mai susține recurenta, că actele de discriminare ale RAAPPS s-au petrecut în timp, însă ele trebuiau să fie tratate și analizate în mod distinct și nicidecum global, așa cum a procedat instanța de fond care a considerat că faptele s-au derulat pe perioada 2009-2012, raportându-se greșit la un singur termen.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta A. ambele autorități intimate -pârâte au formulat întâmpinări.

Prin întâmpinarea sa, intimata Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a solicitat respingerea recursului, ca vădit nefondat, reluând apărările formulate prin întâmpinarea depusă la judecarea pe fond a pricinii.

În prima parte a întâmpinării, fără a invoca excepția nulității recursului, a susținut că recurenta - reclamantă nu combate susținerile instanței de fond, nereferindu-se în motivul invocat la argumentele instanței, ci se rezumă doar la a readuce în discuție motivele acțiunii, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, însă motivul de casare invocat și dezvoltarea lui nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

La rândul său, intimatul - pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a solicitat, prin întâmpinarea sa, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției dată de prima instanță, apreciind că, în mod corect instanța de fond a reținut că soluția de tardivitate a sesizării, adoptată de Consiliu a fost una legală, reclamanta având cunoștință de posibila faptă de discriminare înainte de data de 04.08.2014.

Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluție s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 15 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și de apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A. a formulat la data de 4.08.2015 o sesizare prin care a solicitat investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare săvârșite de Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, fapte continue, care au avut ca efect vânzarea discreționară a unor imobile aparținând Regiei. Aceasta susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 pct. 3 raportat la art. 10 din O.G. nr. 137/2000, în esență acestea fiind de natură a-i afecta dreptul său de a cumpăra imobilul cu destinația de locuință pe care-l ocupă în Bdul. x, în condiții de egalitate cu alte persoane din imobilele învecinate, care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 5/1973 și ale Legii nr. 85/1992.

Astfel, arată recurenta-reclamantă, poate fi reținută în sarcina regiei contravenția prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, constând în fapta de discriminare a unei persoane prin refuzul de a vinde (sau de a închiria) un teren sau un imobil cu destinația de locuință.

Sesizarea recurentei-reclamante a fost soluționată prin Hotărârea CNCD nr. 161/24.02.2016, hotărâre contestată în prezenta cauză, prin care intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a admis excepția tardivității plângerii reținând în esență că presupusele fapte de discriminare au fost săvârșite în anul 1996, după schimbarea regimului politic.

Soluționând cauza, instanța de fond a respins ca neîntemeiată contestația, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar pentru următoarele considerente:

Problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezenta cauză este aceea a termenului reglementat de dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, termen în interiorul căruia petenta reclamantă putea să sesizeze Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, precum și modul de calcul al acestuia, mai concret momentul de la care începe să curgă acest termen.

În acord cu judecătorul fondului, instanța reține că norma legală cuprinsă în art. 20 din O.G. nr. 137/2000 prevede două momente în raport de care se poate calcula termenul de sesizare a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Unul este reprezentat de data săvârșirii pretinsei fapte discriminatorii (data obiectivă) și cel de al doilea este raportat la data la care partea putea să ia cunoștință, în mod obiectiv de săvârșirea faptei.

Raportat la situația concretă a recurentei-reclamante (istoricul litigios, precum și corespondența purtată cu RAAPPS), instanța reține că aceasta avea cunoștință despre pretinsa faptă de discriminare a RAAPPS cel mai târziu în anul 2012, când pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București (18.01.2012) a fost înregistrată o acțiune prin care RAAPPS solicita obligarea recurentei la plata chiriei restante și a penalităților aferente datorate pentru spațiul cu destinație de locuință, pe care îl deținea.

Totodată, în cadrul acestui litigiu, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 39/1996 (obiect al dosarului nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal), excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiată, iar soluția curții de apel a fost menținută prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2853/18.06.2014.

De asemenea, între părți au mai existat și alte litigii legate de plata chiriei pentru imobilul închiriat și obligarea RAAPPS la vânzarea prin negociere directă a respectivului imobil, anume dosarele: nr. x/2009 și nr. y/2009

În aceste condiții, este evident că recurenta-reclamantă cunoștea din perioada respectivă conduita administrativă a RAAPPS, considerată discriminatorie la adresa sa, constând în refuzul de a-i vinde imobilul situat în Bdul. x, aceeași faptă fiind reclamată prin sesizarea înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Or, de la data respectivă până la înregistrarea petiției la autoritatea intimată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a trecut mai mult de 1 an, astfel că soluția de admitere a excepției tardivității plângerii, adoptată de CNCD este legală, reflectând interpretarea și aplicarea judicioasă a dispozițiilor art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că a luat cunoștință despre existența unei hotărâri judecătorești prin care vecinii săi, familia B., au devenit proprietarii imobilului în care locuiau cu chirie, anume sentința nr. 3944/29.09.1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, la data de 22.07.2015, dată la care a primit și permisiunea de a folosi acest înscris, este lipsită de relevanță în raport de pretinsa discriminare imputată RAAPPS. Totodată, data de 22.07.2015 reprezintă un moment subiectiv ce se bazează doar pe susținerea recurentei-reclamante și nicidecum nu reprezintă data la care aceasta putea să ia cunoștință în mod obiectiv de săvârșirea faptei de discriminare.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4309 din 13 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.