ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1708/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 02.05.2018, sub nr. unic x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, a formulat plângere prin care a solicitat instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună:

- Anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei.

- Obligarea Ministerului Justiției să emită un nou Ordin în ceea ce o privește pe reclamantă, prin care să fie stabilite drepturile sale salariale în concordanță cu dispozițiile Legii 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv: la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază.

- Obligarea Ministerului Justiției (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcției Naționale de Probațiune (în calitate de ordonator secundar de credite) sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispozițiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunțată în acest dosar, precum și a dobânzilor legale și a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflației.

- Obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflației.

- Obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea în ceea ce privește sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din Ordonanța Guvernului nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar

- Obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4653 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei de obiect, invocată de pârâtă.

Au fost respinse capetele de cerere privind anularea dispozițiilor Ordinului Ministrului Justiției nr. 603/C/08.02.2018, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în ceea ce o privește pe reclamantă, obligarea pârâtei Direcția Națională de Probațiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei în conformitate cu noul ordin, ca lipsite de obiect.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantei dobânda legală la sumele reprezentând drepturile salariale acordate prin ordinul 3396/C/30.08.2018, de la data scadenței și până la plata integrală.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune.

3.1 Ministerul Justiției a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în parte a sentinței și înlăturarea obligației Ministerului Justiției de plată a dobânzii legale.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond s-a pronunțat și asupra a ceea ce nu s-a cerut, respectiv dispunând obligarea pârâtului Ministerul Justiției la plata dobânzii legale, deși reclamanta nu a solicitat acest lucru prin cererea de chemare în judecată.

A mai arătat că dispozitivul sentinței nu poate fi pus în executare, întrucât obligația de plată a unor drepturi bănești pentru personalul serviciilor de probațiune excedează atribuțiilor Ministerului Justiției.

Instituția care efectuează în concret plata drepturilor de natură salarială către reclamantă este Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator secundar de credite. Raportul obligațional care are ca obiect plata drepturilor se desfășoară între intimata-reclamantă și instituția angajatoare, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțelor publice nr. 500/2002.

3.2 Direcția Națională de Probațiune a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a arătat că în mod greșit a apreciat instanța de fond că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile și a obligat recurenta-pârâtă la plata dobânzii legale aferente acestor diferențe.

Recurenta-pârâtă a respectat toate dispozițiile legale privind emiterea OMJ nr. 603/C/2018, astfel că nu i se poate reține vinovăția sub forma intenției sau culpei. Începând cu 01.01.2018, salariul de care beneficiază intimata-reclamantă conform OMJ nr. 3396/C/2018 este cel stabilit de lege pentru anul 2022, iar nu prin raportare la o valoare de referință sectorială, aceasta nemaifiind o parte componentă a salariului intimatei-reclamante începând cu 01.01.2018, astfel că, începând cu această dată și în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, nu se poate reține o faptă ilicită constând în neexecutarea vreunei obligații.

A mai susținut recurenta-pârâtă că începând cu data de 1 ianuarie 2018, data la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligație legală a pârâților în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază și, prin urmare, lipsește elementul esențial al răspunderii civile, respectiv existența unei fapte ilicite.

Având în vedere că plata dobânzilor legale reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, a solicitat recurenta să se constate că, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, precum și lipsa unei obligații legale în acest sens, nu poate fi vorba despre o neexecutare, motiv pentru care hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală sub aspectul obligării pârâților la plata dobânzilor.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În ceea ce privește recursul declarat de Direcția Națională de Probațiune, instanța de control judiciar constată că în mod corect prima instanță a admis capătul de cerere privind plata dobânzii legale, având în vedere executarea cu întârziere a obligației de plată a sumelor de bani reprezentând drepturile salariale acordate prin Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018.

Înalta Curte reține că Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, la art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, principiu conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans); potrivit acelorași dispoziții, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Relevantă în acest sens este Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

În ceea ce privește recursul declarat de Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Instanța de control judiciar reține că este adevărat că instituția care efectuează în concret plata drepturilor de natură salarială către reclamantă este Direcția Națională de Probațiune, dar Ministerul Justiției se interpune în lanțul administrativ care conduce, în final, la plata drepturilor salariale către aceasta.

Astfel, Ministerul Justiției este ordonatorul principal de credite, respectiv cel care împarte resursele financiare către Curțile de Apel (și acestea, mai departe, către Tribunalele arondate), resurse din care se plătesc salariile personalului din autoritatea judecătorească, Ministerul nefiind o autoritate care se rezumă doar la gândirea și realizarea strategiilor de politică a statului în domeniul justiției.

Potrivit art. 5 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul are următoarele funcții principale: a) elaborează politicile publice, strategiile și planurile de acțiune în domeniul justiției, al prevenirii și combaterii corupției și formelor grave de criminalitate, inclusiv în concordanță cu obiectivele programului de guvernare; c) reglementează cadrul normativ și instituțional al sistemului judiciar și al înfăptuirii justiției ca serviciu public; d) coordonează și controlează aplicarea unitară și respectarea normelor legale privind organizarea și funcționarea instituțiilor care se află în subordinea sau în coordonarea sa; e) asigură autoritatea prevăzută la art. 132 alin. (1) din Constituția României, republicată, potrivit legilor de organizare a sistemului judiciar și a înfăptuirii justiției ca serviciu public; e^1) asigură resursele financiare necesare administrării justiției ca serviciu public; f) veghează la respectarea ordinii de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești, prin mijloacele și procedurile puse la dispoziție prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; g) reprezintă statul sau Guvernul în domeniul de activitate și competență specifice stabilite prin prezenta hotărâre sau prin alte reglementări; h) este autoritate centrală în domeniul cooperării judiciare internaționale, potrivit tratatelor la care România este parte și instrumentelor juridice adoptate în cadrul Uniunii Europene; i) coordonează integrarea eforturilor de realizare a obiectivelor de referință specifice din cadrul Mecanismului de cooperare și verificare instituit prin Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 și integrează informațiile solicitate autorităților în virtutea acestei funcții; reprezintă statul și guvernul în cooperarea cu Comisia Europeană în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare.

De asemenea, potrivit art. 6 din aceeași Hotărâre de Guvern, ministerul, printre multe alte atribuții principale, în cadrul atribuțiilor grupate la pct. VII al menționatului art. 6, punct intitulat "domeniul gestionării resurselor", deține pe aceea de a organiza și conduce contabilitatea, de a organiza activitatea de control financiar preventiv propriu, precum și pe aceea de a asigura salarizarea personalului și centralizarea situațiilor financiare.

Este de subliniat că această hotărâre de Guvern, emisă în anul 2009, prin care a fost organizată activitatea Ministerului Justiției a suferit modificări de mai multe ori de-a lungul timpului, iar, în anul 2016, prin H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, precum și pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 11 mai 2016), a fost introdusă, în mod expres, această atribuție de a asigura salarizarea personalului.

Această atribuție, precizată în mod expres la nivelul anului 2016, se adaugă și explică, în chip concret, unul din scopurile funcției Ministerului care se regăsește enunțată în art. 5 lit. e) indice 1, și anume, de a asigura resursele financiare necesare administrării justiției ca serviciu public, această funcție fiind, de asemenea, introdusă, între funcțiile Ministerului, tot în anul 2016, prin aceeași H.G. nr. 328/2016 din 27 aprilie 2016 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției.

Prin urmare, de vreme ce, la nivelul anului 2016, s-a resimțit necesitatea legislativă de a fi modificat conținutul H.G. anterioare ce reglementa activitatea Ministerului Justiției cu prevederi exprese privind implicare directă și de netăgăduit a Ministerului în aspecte legate de salarizarea personalului din autoritatea judecătorească, pe cale de consecință acest pârât nu poate susține, cu temei, faptul că nu ar avea nicio legătură cu plata drepturilor salariale ale reclamantei, întrucât prevederile legale mai sus redate demonstrează contrariul și arată în ce fel situația de drept ce privește atribuțiile și funcțiile Ministerului Justiției este diferită de situația Ministerului de Interne, instituție avută în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție în analiza corespunzătoare Deciziei nr. 13/13.06.2016, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016.

Această decizie a Înaltei Curți are, într-adevăr, o valoare obligatorie, însă valoarea sa obligatorie se circumscrie situației de drept analizate care se referă la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne.

Prin urmare, toate criticile recurenților sunt nefondate, iar dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 4653 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 4653 din 14 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 18 martie 2021.