ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1584/2021

Ședința publică din data de 15 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.10.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. - reprezentanți legali ai minorului V.I.M, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat anularea Hotărârii nr. 232 din data de 20.06.2018 emisă în dosarul nr. x/2017 de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nelegală și netemeinică, cu consecința admiterii sesizării privind existența faptelor de discriminare prezentate și săvârșite de către numita C., în calitate de fost profesor-diriginte clasa a V- a B, anii de studiu 2016-2017, precum și existența faptelor de discriminare săvârșite de către reprezentanții Colegiului Național D. din mun. Giurgiu și obligarea Consiliului de a dispune aplicarea amenzii contravenționale, ce ar fi trebuit aplicată prin hotărârea Consiliului, obligarea reprezentanților școlii, la publicarea hotărârii în mass-media, respectiv în ziarul E., precum și în presa F. al trustului de presă G., precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea adițională depusă în data de 06.06.2019, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu părțile reclamate în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, respectiv Colegiul Național "D." Giurgiu și H..

Prin sentința civilă nr. 2357 din data de 04.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanții A. și B.- reprezentanți legali ai minorului V.I.M, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, C. și Colegiul Național D., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2357 din data de 04.10.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A. și B.- reprezentanți legali ai minorului V.I.M, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6,7 și 8 Copd procedură civilă.

În dezvoltarea criticilor formulate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de fond, contrar dispozițiilor art. 425 C. proc. civ. nu a procedat la o examinare efectivă a cauzei.

Instanța de fond nu a arătat motivele pecare se sprijină soluția adoptată, limitându-se la preluarea argumentelor intimatei C. din cuprinsul întâmpinării.

În opinia recurenților-reclamanți, sumara motivare a hotărârii recurate este contrară probelor administrate în cauză, întrucât instanța de fond în mod greșit a reținut inexistența unei fapte de discriminare, în condițiile în care atât înscrisurile depuse, cât și înregistrările audio-video demonstrează tratamentul diferențiat aplicat fiului recurenților-reclamanți în timp ce alți elevi problemă și cu comportament necorespunzător nu au fost sancționați.

Totodată, în mod greșit instanța de fond nu a sancționat excesul de putere al unității de învățământ reținut printr-o altă hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

De asemenea, contrar normelor de drept național și internațional, instanța de fond a reținut că excluderea recurenților-reclamanți de la ședințele ce vizau procesul de învățământ s-a impus pentru eficientizarea activității didactice.

Lipsa de motivare a sentinței recurate rezultă și din omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor probelor administrate în cauză, respectiv asupra interogatoriului depus la data de 13.09.2019 cu referire la dosarul nr. x/2017, nefiind analizată nici declarația fostului inspoctor școlar care a afirmat că, în raport de atitudinea de forță a celorlalți părinți, unitatea de învățământ a rezolvat problema prin excluderea fiului recurenților-reclamanți.

Hotărârea recurată cuprinde și motive străine de natura pricinii, întrucât instanța de fond a făcut referire la o decizie a Curții Constituționale nr. 844/2009 care vizează procedura în fața Consiliului Concurenței, fără nicio legătură cu procedura desfășurată în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Totodată, motivarea instanței de fond este în contradicție și cu soluțiile de clasare emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Giurgiu.

Sub aspectul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești prin care au fost anulate sancțiunile disciplinare aplicate fiului recurenților-reclamanți în mod nelegal și cu exces de putere, proba în baza căreia s-a dispus anularea sancțiunilor fiind înregistrarea realizată cu telefonul mobil de fiul recurenților-reclamanți.

În opinia recurenților, prin înlăturarea acestei probe de către instanța de fond, în condițiile în care în alte cauze s-a încuviințat administrarea acesteia, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în alte cauze în baza înregistrărilor efectuate cu telefonul mobil.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții- reclamanți au invocat încălcarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, precum și interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept care reglementează fapta de discriminare.

Reluând criticile formulate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții-reclamanși au învederat neanalizarea probatoriului administrat în cauză care demonstrează existența faptei de discriminare constând în sancțiunarea fiului lor cu reducerea notei la purtare pentru înregistrarea audio-video a unui cadru didactic, în timp ce alți colegi, care au postat pe canalul I. mai multe filmări cu conținut trivial nu au fost sancționați.

De asemenea, au invocat nelegalitatea respingerii probei testimoniale, precum și a probei cu interogatoriul intimaților-pârâți, în condițiile în care respectivele probe erau utile pentru lămurirea situației de fapt.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la 4.02.2020, intimatul-pârât Colegiul Național D. a invocat nulitatea recursului, întrucât motivele invocate reprezintă o analiză a fiecărei probe depuse la dosar, constituindu-se astfel în critici de netemeincie, iar nu de nelegalitate, astfel cum sunt limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

A arătat, de asemenea, că încălcarea autorității de lucru judecat nu are fundament juridic, iar încălcarea dispozițiilor de drept material incidente în cauză nu este argumentată punctual și coerent pentru a fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la dosar la 6.02.2020, intimata-pârâtă C. a reiterat susținerile intimatului Colegiul Național D., solicitând în principal constatarea nulității recursului, iar pe fond respingerea acestuia, ca nefondat.

4.3. Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la data de 26.02.2020, recurenții-reclamanți au arătat că excepția nulității recursului este nefondată, motivele de recurs fiind prezentate punctual în memoriul de recurs.

Pe fondul cauzei, au reiterat criticile din recurs, concluzionând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 și art. 11 din același act normativ, judecătorul fondului raportându-se în mod greșit la dispozițiile art. 14 și 15 din O.G. nr. 137/2000.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin rezoluția completului investit cu soluționarea cauzei din de 05 martie 2020 s-a fixat termen pentru soluționarea recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin cererea depusă la 22.07.2020, recurenții-reclamanți au solicitat preschimbarea termenului de judecată invocând existența pe rolul Tribunalului Ilfov a dosarului nr. x/2017 având ca obiect acțiunea în răspundere delictuală.

Prin încheierea dată în ședința Camerei de Consiliu de la 23.09.2020, cererea de preschimbare a termenului de judecată a fost respinsă ca nefondată.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenții-reclamanți au supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 232 din 20.06.2018 prin care intimatul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale unor fapte de discriminare, conform O.G. nr. 137/2000, lipsind legătura de cauzalitate între faptele sesizate și criteriul invocat.

Prin aceeași cerere de chemare în judecată recurenții au solicitat admiterea sesizării privind existența faptelor de discriminare prezentate și săvârșite de intimata-pârâtă C., în calitate de profesor-diriginte clasa a V-a B, anii de studii 2016-2017, precum și de către intimatul-pârât Colegiul Național D. din municipiul Giurgiu, obligarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării la aplicarea amenzii contravenționale, obligarea reprezentanților unității de învățământ la publicarea hotărârii în mass-media, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, prin sesizarea înregistrată la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/22.06.2017, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat constatarea și sancționarea contravențiilor prevăzute de art. 2, art. 3, art. 7 lit. e), art. 11 și art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare pentru faptele de discriminare pretins a fi fost săvârșite de intimata H. - profesor diriginte la clasa a V-a B din Colegiul Național "J." Giurgiu asupra fiului acestora, pe bază de categorie socială și convingeri.

Soluționând cauza, curtea de apel a găsit neîntemeiate criticile formulate de recurenții-reclamanți, atât sub aspectul neregularităților procedurale invocate, cât și în privința chestiunilor de drept substanțial, concluzionând că din probele administrate nu a rezultat că în cadrul unității de învățământ Colegiul Național "D." din Giurgiu ar fi vizați de fapte de discriminare de natura celor invocate de către recurenții-reclamanți un procent semnificativ de elevi ai căror părinți să fie avocați sau ofițeri de poliție, pentru a se contura o legătură de cauzalitate, fie și indirectă, recurenții-reclamanți fiind singurii care au acuzat astfel de fapte.

În privința chestiunilor ce țin de atitudinea cadrului didactic H., instanța de fond a reținut că probele administrate în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și în fața instanței de judecată nu dovedesc că ar fi existat o legătură de cauzalitate între, pe de o parte, profesia și convingerile recurenților-reclamanți și, pe de altă parte, pretinsele forme de abordare diferențiată a activităților sau măsurilor didactice (dintre care se invocă greșita sancționare a fiului acestora, nesancționarea unor elevi în aceeași măsură, interzicerea folosirii telefoanelor mobile în sala de clasă, organizarea unor ședințe pentru ascultarea nemulțumirilor unui grup de părinți, recomandarea unor remedii în interesul întregului colectiv de elevi și părinți, precum și toate celelalte pretinse acte materiale expuse în cadrul stării de fapt).

A subliniat judecătorul fondului că măsurile instituționale (precum exprimarea de puncte de vedere de către reprezentanții instituției, la solicitarea inspectoratului sau a mass-media, reglementarea accesului în instituție pentru toți părinții, recomandarea unui transfer etc.) au fost luate cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 5 din O.G. nr. 137/2000, din cauza contextului în care aceste activități s-au desfășurat, obiectivul fiind legitim, din moment ce reclamanții-reclamanți înșiși au acuzat coalizarea unui grup de părinți și au solicitat să nu fie tolerată în școală pătrunderea părinților nemulțumiți de procesul educațional. De asemenea, cerința este proporțională cu scopul urmărit, din moment ce se prezumă că, în timpul programului stabilit, este asigurată prezența conducerii unității de învățământ pentru a răspunde solicitărilor reclamanților sau pentru consiliere, concluzionând că, raportat la criteriul de discriminare invocat, nu s-a dovedit că reglementarea accesului s-a făcut în funcție de profesiile părinților elevilor sau de anumite convingeri.

Soluția instanței de fond este însușită și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată de probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține că un prim motiv de recurs formulat de recurenta-reclamantă este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează hotărâri care nu cuprind motivele pe care se sprijină, care cuprind motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În speță, recurenții-reclamanți au invocat neexaminarea și nepronunțarea asupra tuturor argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, pretinzând astfel o nemotivare a primei instanțe și o nesocotire a exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Au susținut, de asemenea, că hotărârea recurată se întemeiază pe considerente contradictorii, în sensul că este contrară probelor administrate în cauză și, totodată, cuprinde motive străine de natura pricinii, judecătorul fondului, în dezlegarea dată unei neregularități procedurale invocată de recurenții-reclamanți raportându-se la o decizie a Curții Constituționale nr. 844/2009 care se referă la procedura derulată în fața Consiliului Concurenței.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma celor menționate mai sus, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

Din considerentele hotărârii rezultă că instanța de fond a sistematizat și examinat toate cererile și susținerile părților, fiind preocupată să identifice obiectul cererii și împrejurările de fapt care au constituit situația premisă a declanșării mecanismului judiciar.

În lumina jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, examinarea efectivă a tuturor motivelor și apărărilor invocate de părți, ca garanție a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, nu implică obligația instanței de a da un răspuns detaliat fiecărui argument, întinderea obligației fiind variabilă, în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele fiecărei cauze, cu luarea în considerare a pertinenței, clarității, relevanței în economia litigiului și fundamentării respectivelor motive și apărări (e.g. cauzele Ruiz Torija c Spaniei, Buzescu c României).

În contextul analizei argumentelor recurenților-reclamanți, instanța de fond a reținut că nu există o legătură de cauzalitate între profesia și convingerile recurenților-reclamanți invocat drept criteriu de discriminare și actele de discriminare imputate pentru a se contura existența unei fapte de discriminare, în sensul definit de O.G. nr. 137/2000.

Având în vedere că instanța de fond a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză pe baza probelor administrate și a analizat în cuprinsul considerentelor motivele de nelegalitate invocate, raționamentul urmat fiind expus clar și logic, Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub aspectul considerentelor contradictorii, Înalta Curte subliniază că există contradicție între considerente, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când din unele considerente rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, în cauză, recurenții-reclamanți nu invocă existența unor contradicții între considerente ci faptul că motivarea hotărârii este contrară probelor administrate, procedând la expunerea fiecărei probe administrate și la prezentarea modului în care ar fi trebuit interpretată de instanța de fond.

O astfel de modalitate de abordare a criticilor de nelegalitate este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța de fond.

Prin urmare, argumentele la care recurenții-reclamanți fac trimitere, respectiv: interogatoriu, declarații de martor, soluții de clasare a unor plângeri penale reprezintă critici de netemeinicie și nu pot fi primite, întrucât în calea de atac a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de fond mijloacelor de probă ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii sub aspectul aplicării legii la situația de fapt.

În ceea ce privește susținerea existenței în considerentele sentinței recurate a unor argumente străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât judecătorul fondului a invocat considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 844/2009 în contextul analizei neregulilor procedurale invocate de recurenții-reclamanți în procedura de soluționare a petiției adresate Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Astfel, analizând aspectele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți cu privire la depășirea termenului de comunicare a hotărârii CNCD, respectiv la cuprinsul acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că procedura în fața Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu este una contencioasă, ci specifică procesului decizional de natură administrativă, apreciind că sunt incidente considerentele Curții Constituționale din cuprinsul deciziei nr. 844/2009 privitoare la o altă autoritate publică, dar cu statut similar intimatului-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Așa fiind, trimiterile instanței de fond la o procedură desfășurată în fața unei autorități publice cu statut similar autorității din cauza dedusă judecății nu pot fi considerate motive străine de natura pricinii, întrucât prin invocarea deciziei Curții Constituționale nr. 884/2009 judecătorul fondului a subliniat constrângerile procedurale specifice procesului decizional de natură administrativă.

Criticile formulate de recurenții-reclamanți subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fi încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură o altă hotărâre judecătorească, pronunțată anterior primei hotărâri.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză a două sau mai multe dosare, dintre care cel puțin unul să fie soluționat, așa cum reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în cauză, litigiile invocate de recurenții-reclamanți nu au avut același obiect, cauză și nici aceleași părți ca prezentul dosar. Astfel, dosarele invocate de recurenții-reclamanți au vizat fie nelegalitatea unor acte administrative pentru motive de nelegalitate proprii acestora (ex. anulare act administrativ aplicare sancțiune pentru nemotivare - dosar x/2017), fie acțiuni în răspundere civilă delictuală, având astfel obiecte diferite de prezenta cauză în care analiza privește existența sau inexistența unui exces de putere la emiterea actului administrativ contestat din perspectiva îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a se putea reține o faptă de discriminare, în condițiile în care autoritatea emitentă se bucură de o marjă de apreciere recunoscută de lege.

Este adevărat că dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care nu poate fi contrazisă, însă în speță, chestiunea invocată de recurenții-reclamanți constând în valoarea probatorie acordată înregistrărilor cu telefonul mobil nu reprezintă o chestiune litigioasă în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

De altfel, instanța de fond investită cu controlul de legalitate al hotărârii contestate a apreciat relevanța înregistrărilor existente la dosarul cauzei din care rezultă folosirea de către fiul recurenților-reclamanți a unei camere video ascunse pentru a filma activitățile din sala de clasă din perspectiva cerinței proporționalității prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 137/2000, date fiind limitele investirii, respectiv verificarea existenței unei diferențe de tratament aplicat fiului recurenților-reclamanți bazat pe apartenența părinților la o categorie socială.

În privința criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv căruia îi sunt subsumate critici vizând încălcarea dreptului la apărare, nerespectarea normelor de procedură privind admisibilitatea probelor și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Preliminar, se impune precizarea că nerespectarea dreptului la apărare și a normelor de procedură vizând admisibilitatea probelor urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că, pe parcursul judecării cauzei în primă instanță, s-a asigurat respectarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este definit în art. 6 C. proc. civ., precum și dreptul la apărare al recurenților-reclamanți, aceștia având posibilitatea să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral, conform dispozițiilor art. 13 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la nerespectarea normelor de procedură privind admisibilitatea probei cu martori și interogatoriu, Înalta Curte reține că instanța de fond a respectat dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., aprecierea asupra admisibilității probelor propuse și a aptitudinii lor de a duce la soluționarea procesului presupunând punerea lor în discuția părților în ședința de judecată.

Or, în speță, verificând încheierea de ședință din data de 13.09.2019, judecătorul fondului, raportându-se la limitele investirii, s-a pronunțat asupra propunerii de probe în acord cu dispozițiile legale incidente

Sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material incidente situației de fapt, Înalta Curte reține că discriminarea invocată de recurenții-reclamanți se întemeiază pe dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 3 lit. d), art. 7 lit. e), art. 11 și art. 15 din O.U.G. nr. 137/2000, litigiul fiind declanșat de o serie de nemulțumiri ale recuenților-reclamanți cu privire la atitudinea pedagogică a unui cadru didactic față de fiul acestora.

În raport de cadrul normativ incident, Înalta Curte reține că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. d) din același act normativ, dispozițiile O.G. nr. 137/2000 se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum și instituțiilor publice cu atribuții în ceea ce privește sistemul educațional.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 7 lit. e) din Ordonanță:

"Constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă și protecție socială, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii: […] e) aplicarea măsurilor disciplinare;".

Potrivit prevederilor art. 14 din Ordonanță, "constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, interzicerea accesului unei persoane sau al unui grup de persoane în locurile publice din cauza apartenenței acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză", iar conform art. 15 din același act normativ, "constituie contravenție, conform prezentei ordonanțe, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia".

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, pentru a fi calificată ca discriminatorie, fapta săvârșită trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv:

- existența unui tratament diferențiat a unor situații analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situații diferite, necomparabile;

- existența unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

- tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare.

Astfel, nu este suficient ca tratamentul aplicat să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanțe similare sau comparabile, ci este definitoriu pentru fapta de discriminare ca diferența de tratament să fie bazată pe o caracteristică (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică etc.), respectiv pe un criteriu interzis, de apartenență la un grup (de exemplu, rasă, etnie, religie etc.).

Recurenții-reclamanții au invocat, sub acest aspect, drept criterii care ar fi stat la baza pretinselor acte de discriminare asupra minorului V.I.M., categoria socială (statutul social al ambilor părinți, mama fiind avocat, iar tatăl ofițer de poliție) și convingerile acestora.

Conform dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 sus menționate, Înalta Curte reține că între actele de discriminare imputate (tratamentul diferențiat) și criteriul interzis trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Or, în speță, din probele administrate nu a rezultat că în cadrul unității de învățământ ar fi vizați de fapte de discriminare de natura celor invocate de către recurenții-reclamanți un procent semnificativ de elevi ai căror părinți să fie avocați sau ofițeri de poliție, pentru a se contura o legătură de cauzalitate, fie și indirectă, recurenții fiind singurii care au acuzat astfel de fapte.

Nici în privința chestiunilor ce țin de atitudinea cadrului didactic nu s-a dovedit că ar fi existat o legătură de cauzalitate între profesia și convingerile recurenților și pretinsele forme de abordare diferențiată a activităților sau măsurilor didactice, iar, raportat la criteriul de discriminare invocat, nu s-a dovedit că reglementarea accesului s-a făcut în funcție de profesiile părinților elevilor sau de anumite convingeri.

În ceea ce privește incidența art. 7 lit. e) din O.G. nr. 137/2000 din perspectiva aplicarii măsurilor disciplinare, instanța de fond în mod corect a constatat că nu se confirmă susținerile recurenților-reclamanți, din moment ce s-a depus la dosar situația elevilor sancționați pentru încălcarea regulamentului în anul școlar 2016-2017, fără a se dovedi faptul că, cel puțin într-o proporție relevantă, elevii sancționați ar fi avut părinți dintr-o anumită categorie socială (avocați sau ofițeri de poliție), iar alți elevi, cu părinți dintr-o altă categorie socială, nu ar fi fost sancționați.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reține că nemulțumirile recurenților-reclamanți cu privire la activitatea pedagogică a unui cadru didactic și eventualele neregularități legate de această activitate nu pot fi pezumate a fi în legătură directă de cauzalitate cu profesia recurenților-reclamanți sau cu convingerile acestora, fiind corectă dezlegarea dată de instanța de fond în sensul că aspectele sesizate nu întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate criticile invocate în cauză, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A., reprezentanți legali ai minorului V.I.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A., reprezentanți legali ai minorului V.I.M. împotriva sentinței nr. 2357 din 4 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2021.