ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1279/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 septembrie 2017, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Imperativ S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat anularea Deciziei nr. 222107/07.07.2017 privind soluționarea contestației, a Deciziei de impunere nr. x/29.12.2016, a Raportului de inspecție fiscala x/28.12.2016 și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 6625/21.02.2017, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 152 din 8 iunie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Imperativ S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală;

(ii) a anulat în parte Decizia nr. 222107/07.07.2017, emisă de pârâtă, prin care s-a soluționat contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.12.2016, emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.12.2016 și împotriva Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii nr. 6625/21.02.2017, toate emise de A.J.F.P. Maramureș, respectiv punctul 1 din dispozitivul acestei decizii, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației reclamantei pentru suma totală de 1.950.016 RON și a obligat pârâta la soluționarea pe fond a contestației reclamantei pentru această sumă;

(iii) a respins restul cererii de chemare în judecată, respectiv anularea punctului 2 din Decizia nr. 222107/07.07.2017, emisă de pârâtă, privind suma de 137.073 RON și anularea actulelor administrativ fiscale;

(iv) a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 152 din 8 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

În motivarea recursului, pârâta susține că hotărârea atacată a fost dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanța de fond reținând în mod eronat că raportul de inspecție fiscală cuprinde elemente de fapt suficiente, care permit o statuare asupra realității sau fictivității operațiunilor realizate de reclamantă, contestația administrativă putând fi soluționată fără a se aștepta soluția din sesizarea penală.

Expunând constatările inspecției fiscale derulate pentru perioada 01.10.2014 - 31.05.2016, care au condus la concluzia că prin tranzacțiile desfășurate, societatea reclamantă și partenerii săi au simulat un circuit comercial, care să creeze aparența unor tranzacții reale, recurenta-pârâtă susține că există o strânsă legătură între sesizarea penală adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș și obligațiile bugetare constatate prin raportul de inspecție fiscală în baza căruia a fost emisă decizia de impunere, legătură constatată prin decizia de suspendare a soluționării contestației administrative.

Autoritatea fiscală consideră a fi oportună măsura suspendării soluționării contestației administrative, având în vedere existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni cu privire la mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare. În speță se pune problema înregistrării unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale și a diminuării obligațiilor fiscale, în privința TVA și a cheltuielilor deductibile la calculul impozitului pe profit. Există, de asemenea, suspiciuni în legătură cu documentele prezentate de societate în susținerea deducerii de cheltuieli și TVA, astfel încât, chiar dacă sunt îndeplinite condițiile de formă, societatea nu are drept de deducere, cât timp operațiunile înregistrate nu sunt reale.

Arată recurenta că dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală conferă organului fiscal un drept de apreciere asupra oportunității suspendării soluționării contestației, decizie care se impune a fi luată atunci când soluționarea contestației depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, pentru a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii. În acest sens, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 28 C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența persoanei și a faptei pe care a săvârșit-o, precum și considerentele Hotărârii Lungu c. România, pronunțată de CEDO la data de 21.10.2014, în cuprinsul cărora s-a reținut încălcarea principiului securității juridice, prin derularea simultană și paralelă a două proceduri independente cu privire la aceeași faptă.

În consecință, apreciază recurenta-pârâtă, în mod corect s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative până la finalizarea laturii penale, astfel încât soluția instanței de fond, de anulare a deciziei de suspendare și de obligare la soluționarea pe fond a contestației, este nelegală.

Recurenta-pârâtă critică și dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, având în vedere că nu se află în culpă procesuală, prin emiterea Deciziei nr. 222/07.07.2017 nefăcând altceva decât să aplice legislația fiscală în vigoare și, totodată, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., litigiul fiind pendinte.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-reclamantă Societatea Imperativ S.A. a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la excepția nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, întrucât criticile formulate de pârâta ANAF se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării și aplicării, de către instanța de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate de intimata-reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.12.2016, a Raportului de inspecție fiscala x/28.12.2016 și a Deciziei referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere nr. 6625/21.02.2017.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligație a organului fiscal de a suspenda soluționarea contestației administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale, prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare.

Raportând aceste considerații de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum și la actele existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reține că părțile nu au contestat îndeplinirea primei cerințe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, la data de 29.12.2016, în vederea verificării tranzacțiilor derulate de reclamantă cu o parte dintre furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiții prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existența raportului de interdependență dintre obligațiile bugetare stabilite prin decizia de impunere și stabilirea existenței unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, legătură de care depinde soluționarea contestației administrative.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă analiză a acestei cerințe, reținând că nu este îndeplinită condiția ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluționarea contestației administrative și că organul fiscal nu se află într-o imposibilitate absolută de a soluționa contestația reclamantei.

Fără a face aprecieri asupra forței probante a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă în timpul controlului fiscal, în vederea stabilirii caracterului real al operațiunilor evidențiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate susține că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative formulate de reclamantă cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni referitoare la documentele justificative prezentate de contribuabil în vederea stabilirii bazei de impozitare, a TVA și a caracterului deductibil al cheltuielilor.

Înalta Curte reține că interpretarea prevederilor din legislația națională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în jurisprudența CEDO, cu precădere la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare.

Raportând aceste garanții la susținerile recurentei-pârâte, privind necesitatea existenței unei soluții pronunțate pe latura penală a cauzei pentru finalizarea procedurii administrative, Înalta Curte reține că suspendarea procedurii de soluționare a contestației administrative a avut drept consecință amânarea pe o perioadă consistentă de timp a accesului la justiție al reclamantei, de peste 4 ani. Aceasta în condițiile în care, până la judecarea prezentului recurs, pârâta nu a putut prezenta o dovadă a stadiului cercetărilor penale derulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureș cu privire la sesizarea înregistrată sub nr. x/2.12.2016, respectiv a unei soluții dispuse de organul de urmărire penală.

De asemenea, faptul că societatea reclamantă este supusă procedurii insolvenței reclamă o urgență sporită în clarificarea situației creanțelor datorate de debitoarea insolventă.

Aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile și interesele legitime ale reclamantei, situație ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate și obligarea organului fiscal de a soluționa pe fond contestația administrativă cu care a fost învestit de reclamantă.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile suspendării soluționării contestației administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

Pe cale de consecință, vor fi respinse, ca nefondate, și criticile pârâtei referitoare la obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., în cauză fiind dovedită culpa procesuală a pârâtei, constând în emiterea unui act administrativ fiscal nelegal, anulat de instanța de fond, soluție menținută de instanța de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Societatea Imperativ S.A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 152 din 8 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a III-a, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.