ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1265/2021

Ședința publică din data de 3 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 8 mai 2017, pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat:

- în principal, obligarea pârâtului să îl informeze, în temeiul art. 31 din Constituție și al Legii nr. 544/2001, cu privire la conținutul H.G. nr. 292/2011 prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial;

- în subsidiar, în temeiul art. 108 alin. (4) din Constituție, art. 20 și art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002, respectiv art. 13 din Legea nr. 544/2001, declasificarea H.G. nr. 292/2011, să se constate că aceasta a fost clasificată în mod abuziv și până la publicarea ei în Monitorul Oficial este inexistentă juridic, și, totodată, să fie anulate orice efecte și orice acte juridice emise în baza ei până la momentul publicării în Monitorul Oficial.

1.2. La data de 12 iunie 2017, Ministerul Afacerilor Interne a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României.

1.3. La data de 4 septembrie 2017, reclamantul A. a invocat excepția de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, iar la data de 25 septembrie 2017, a invocat pe cale orală excepția de nelegalitate a Ordinul MAI nr. 107/2017 și a art. 3 din Legea nr. 182/2002, declarație consemnată în încheierea de ședință de la acel termen.

1.4. Prin sentința civilă nr. 1484 din 10 octombrie 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă - Complet specializat contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității de reprezentant a consilierului juridic care îl reprezenta pe intervenient, invocată de către reclamant, a respins cererea reclamantului, precum și excepțiile de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, a Ordinului M.A.I. nr. 107/2017 și a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 182/2002, invocate de reclamant. Totodată, instanța de judecată a admis cererea de intervenție formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

1.5. Prin decizia nr. 205 din 26 septembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1484 din 10 octombrie 2017 și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță.

1.6. În fața Curții de Apel Pitești, reclamantul a precizat că nu a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 182/2002 și a arătat că renunță la soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinului M.A.I. nr. 107/2017.

Totodată, la data de 7 noiembrie 2018, reclamantul a depus la dosar cerere adițională, prin care a arătat că își reduce pretențiile din capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, în sensul că solicită declasificarea parțială, iar nu totală, a H.G. nr. 292/2011, în partea care vizează funcționarii publici și de penitenciare, deoarece aceștia nu sunt incluși în enumerarea exclusivă a art. 17 din Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

2.1. Prin încheierea de ședință din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a constatat renunțarea la judecata excepției de nelegalitate a Ordinului MAI nr. 107/2017, a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne în interesul pârâtului Guvernul României și a amânat pronunțarea asupra fondului cauzei.

2.2. Prin sentința civilă nr. 130 din 14 noiembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, invocată de reclamant;

(ii) a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Afacerilor Interne;

(iii) a admis cererea de intervenție accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne.

Împotriva încheierii de ședință din 7 noiembrie 2018, precum și a sentinței civile nr. 130 din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 7 ianuarie 2019.

4.1. În cadrul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 lit. b), d) și f) din Legea nr. 182/2002 și a dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. b) prima teză din Legea nr. 24/2000.

4.2. Prin cele două cereri depuse la dosar pentru termenul de judecată din 5 martie 2020, recurentul-reclamant a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (3) și art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, precum și a prevederilor Legii nr. 284/2010, în integralitate.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererile formulate de reclamantul A., privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (3) și art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, a Legii nr. 284/2010, în integralitate, a prevederilor art. 15 lit. b), d) și f) din Legea nr. 182/2002 și a dispozițiilor art. 11 alin. (2) lit. b) prima teză din Legea nr. 24/2000, ca inadmisibile.

Împotriva încheierii din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamantul A., susținând critici de nelegalitate expuse în raport de fiecare excepție de neconstituționalitate invocată, după cum urmează:

6.1. Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 15 lit. b), d) și f) din Legea nr. 182/2002, recurentul-reclamant a apreciat a fi incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este nemotivată, întrucât prima instanță nu s-a raportat la toate capetele de cerere din acțiunea reclamantului, ci doar la ultima teză din cuprinsul acestor petite, neobservând legătura textelor de lege cu soluționarea cauzei. Dacă excepția ar fi fost admisă de către Curtea Constituțională, clasificarea H.G. nr. 292/2011 ar fi rămas fără temei și atunci nu ar mai fi existat vreo opreliște în soluționarea capetelor de cerere principale.

Cât privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că, raportat la pag. 8 par. 1 al încheierii atacate, soluția de respingere este nemotivată în fapt, deoarece nu s-a ținut cont de prevederile art. 6 din CEDO și art. 14 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la dreptul la un proces echitabil, în sensul că motivarea refuzului comunicării H.G. nr. 292/2011 către reclamant s-a întemeiat pe împrejurarea că hotărârea de guvern este clasificată secret de stat în temeiul Legii nr. 182/2002, astfel încât singura posibilitate de a critica norma în temeiul căreia hotărârea de guvern este clasificată era excepția de neconstituționalitate.

Tot din perspectiva acestui caz de casare, recurentul apreciază că soluția de respingere este motivată cu încălcarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța a decis asupra felului în care este motivată excepția de neconstituționalitate în locul Curții Constituționale.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul susține că, raportat la pag. 8 par. 3 al încheierii, soluția este nemotivată în drept, întrucât instanța s-a substituit în atribuțiile Curții Constituționale.

6.2. Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, recurentul-reclamant a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că, raportat la pag. 8 par. 6 pct. 6.2 al încheierii, soluția este nemotivată în fapt. Instanța de fond a motivat respingerea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011 pe motivul clasificării actului normativ, astfel încât singura posibilitate a reclamantului de a contraargumenta era aceea de a critica, pe motive de neconstituționalitate, norma din Legea nr. 24/2000 care reglementează nepublicarea în Monitorul Oficial a actelor normative clasificate. Or, referitor la această solicitare, instanța nu a prezentat niciun fel de argumente, ci doar a reținut că prevederile a căror neconstituționalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Un alt motiv de casare invocat de recurent este acela reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că nu s-a ținut cont de dispozițiile art. 6 din CEDO și art. 14 alin. (4) noul C. proc. civ., pentru aceleași argumente ca cele anterior expuse.

6.3. Referitor la excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (3) și art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 și a Legii nr. 284/2010 în integralitatea ei, recurentul-reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că în mod greșit instanța de recurs a considerat că aceste norme de drept nu au legătură cu cauza. Sunt încălcate prevederile art. 6 din CEDO și art. 14 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, atât timp cât instanța de fond a argumentat că temeiul emiterii H.G. nr. 292/2011 îl reprezintă chiar norma criticată, atunci singura posibilitatea a reclamantului de a contraargumenta este invocarea excepției de neconstituționalitate a legii.

Totodată, recurentul consideră că instanța de recurs a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din C. civ., confundând retroactivitatea legii civile cu ultraactivitatea, prezentând argumente străine cauzei, deoarece prezentul raport juridic este guvernat de Legea nr. 284/2010 ca urmare a ultraactivării acestei legi, iar nu a retroactivării ei.

Recurentul-reclamant consideră că, prin soluția pronunțată, instanța a încălcat prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 766/2011, cât privește argumentul că o lege abrogată nu mai poate face obiectul excepției de neconstituționalitate, regăsit în pag. 9 par. 3-4 din încheiere. Arată recurentul că litigiul de față a început anterior abrogării Legii nr. 284/2010, iar decizia Curții Constituționale reține că este permis controlul de constituționalitate atâta timp cât norma legală, deși abrogată, produce efecte juridice. Această critică de nelegalitate a fost încadrată de recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

Printr-un alt rând de critici, recurentul a susținut că soluția recurată este motivată cu încălcarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu depășirea limitelor și atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât instanța a decis asupra felului în care este motivată excepția de neconstituționalitate în locul Curții Constituționale, substituindu-se în atribuțiile acesteia, motive ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepția tardivității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția tardivității recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 3 martie 2021, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de ședință ce face parte integrantă din prezenta decizie.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce se succed:

II.1. În ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 15 lit. b), d) și f) din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

Sunt nefondate argumentele recurentului-reclamant, referitoare la o pretinsă nemotivare a hotărârii recurate, din perspectiva neanalizării legăturii dintre textele de lege apreciate a fi neconstituționale cu pretențiile reclamantului, astfel cum au fost expuse în capetele de cerere cu care a învestit instanța de contencios administrativ. Examinarea admisibilității excepției de neconstituționalitate a avut loc, contrar susținerilor recurentului, prin raportare la întreg obiectul cauzei deduse judecății, instanța de recurs reținând că recurentul nu a indicat, concret, efectul pe care soluționarea excepției l-ar produce asupra conținutului hotărârii ce se va da în cauză.

În recursul de față reclamantul susține că, în eventualitatea admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 lit. b), d) și f) din Legea nr. 182/2002 de către Curtea Constituțională, clasificarea H.G. nr. 292/2011 rămâne fără temei legal și atunci nu ar mai exista vreo opreliște în soluționarea favorabilă a capetelor de cerere din acțiune, respectiv a capătului principal referitor la obligarea Guvernului României să îl informeze pe reclamant cu privire la conținutul H.G. nr. 292/2011 prin publicarea acesteia în Monitorul Oficial (calificată de instanța de recurs ca solicitare de declasificare a actului administrativ normativ) și a capătului subsidiar, prin care se solicită anularea oricăror efecte și acte juridice emise în baza ei până la momentul publicării în Monitorul Oficial.

Înalta Curte reține că instanța de fond a respins cererea de declasificare a H.G. nr. 292/2011 motivat, în esență, de nedovedirea vătămării drepturilor și intereselor reclamantului, în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, arătând că reclamantul nu a invocat niciun folos practic în obținerea declasificării, iar pretenția de anulare a efectelor și actelor juridice produse de H.G. nr. 292/2011 nu este determinată.

Într-adevăr, clasificarea H.G. nr. 292/2011 a fost făcută în temeiul Legii nr. 182/2002, însă numai această împrejurare nu este suficientă pentru dovedirea legăturii dintre pretinsa neconstituționalitate a textelor de lege invocate cu soluționarea litigiului pendinte, câtă vreme chestiunea disputată în cauză este aceea a dreptului reclamantului de cere declasificarea actului administrativ normativ clasificat, iar această pretenție nu a fost primită în lipsa dovedirii interesul legitim afectat, în raport de art. 1 din Legea nr. 554/2004. Instanța de fond a reținut că reclamantul s-a prevalat în mod generic de dreptul său constituțional la informare, fără a indica o vătămare concretă a drepturilor și intereselor sale legitime produsă prin clasificarea H.G. nr. 292/2011, respectiv prin necunoașterea conținutului acestui act, iar instanța de recurs a confirmat neîndeplinirea condiției vătămării, cerută de art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, analiza în litigiul de fond nu a depășit problematica dovedirii vătămării, iar instanțele nu au intrat în cercetarea pretențiilor propriu-zise, referitoare la declasificare. Din această perspectivă, în mod corect s-a constatat că excepția de neconstituționalitate care vizează dispozițiile Legii nr. 182/2002 nu avea legătură cu soluționarea cauzei.

Referitor la criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurentul-reclamant în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

Astfel, recurentul a susținut că soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale încalcă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât instanța a decis asupra felului în care este motivată excepția de neconstituționalitate în locul Curții Constituționale, substituindu-se în atribuțiile acesteia. Or, din considerentele încheierii recurate nu rezultă o astfel de împrejurare, instanța analizând excepția de neconstituționalitate doar prin prisma condițiilor de admisibilitate ale sesizării, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformității textelor de lege contestate cu normele constituționale.

II.2. În ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul a susținut că, întrucât instanța de fond a motivat respingerea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011 pe motivul clasificării actului normativ, singura posibilitate de a contraargumenta era aceea de a critica, pe motive de neconstituționalitate, norma din Legea nr. 24/2000 care reglementează nepublicarea în Monitorul Oficial a actelor normative clasificate, iar referitor la această solicitare, instanța care a soluționat cererea de sesizare nu a prezentat niciun fel de argumente, ci doar a reținut că prevederile a căror neconstituționalitate s-a invocat nu au legătură cu soluționarea cauzei. A mai susținut recurentul că, astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 6 din CEDO și art. 14 alin. (4) C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, întrucât motivul respingerii excepției de nelegalitate a H.G. nr. 292/2011, de către instanța de fond, nu a fost acela al clasificării actului, ci al inadmisibilității atacării pe calea excepției de nelegalitate a actelor administrative cu caracter normativ, astfel cum prevede art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar această motivare a fost confirmată în soluționarea recursului.

În aceste condiții, caracterul constituțional al prevederilor art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, în temeiul cărora a fost clasificat actul administrativ normativ, este nerelevant pentru dezlegarea aspectului procedural al inadmisibilității excepției de nelegalitate, nefiind îndeplinită cerința legăturii cu cauza a acestor prevederi, după cum în mod corect s-a reținut prin încheierea recurată.

II.3. În ceea ce privește criticile referitoare la soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (3) și art. 32 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 și a Legii nr. 284/2010 în integralitatea ei, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurent, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a invocat argumente de nelegalitate a încheierii recurate, care pot fi rezumate astfel:

- greșita reținere a inexistenței legăturii cu cauza a normelor de drept contestate prin excepția de neconstituționalitate;

- încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din C. civ. și a Deciziei Curții Constituționale nr. 766/2011, cât privește argumentul instanței că o lege abrogată nu mai poate face obiectul excepției de neconstituționalitate;

- pronunțarea încheierii cu depășirea limitelor atribuțiilor puterii judecătorești, respectiv substituirea instanței de judecată în prerogativele Curții Constituționale.

Cât privește primul rând de critici, reclamantul a susținut a fi fost încălcate prevederile art. 6 din CEDO și art. 14 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, atât timp cât instanța de fond a argumentat că temeiul emiterii H.G. nr. 292/2011 îl reprezintă chiar norma criticată, atunci singura posibilitatea de a contraargumenta este invocarea excepției de neconstituționalitate a legii.

Or, Înalta Curte reține că prevederile a căror neconstituționalitate se invocă nu au fost menționate de instanța de fond în motivarea soluției dispuse. Pe de altă parte, aceste prevederi sunt dispoziții din materia stabilirii drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, iar obiectul cauzei îl reprezintă solicitarea reclamantului de declasificare și informare cu privire la conținutul H.G. nr. 292/2011. Textele de lege contestate nu stau la baza operațiunii de clasificare a hotărârii de guvern menționate, astfel încât excepția de neconstituționalitate nu influențează în vreun fel soluționarea cauzei.

Nefondate sunt și criticile referitoare la substituirea instanței de judecată în prerogativele Curții Constituționale, aceste critici fiind identice cu cele expuse anterior de recurent, în privința soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 15 lit. b), d) și f) din Legea nr. 182/2002, singura diferență reprezentând-o încadrarea lor și în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește pct. 3 al articolului amintit, Înalta Curte reține că nu este aplicabil în situația de față, în care recurentul invocă încălcarea atribuțiilor Curții Constituționale, acest motiv de nelegalitate privind încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, din cele menționate de Titlul III al C. proc. civ., invocată în condițiile legii, conform prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reținute, acestea sancționând hotărârea pronunțată cu interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei, iar nu încălcarea atribuțiilor autorității judecătorești.

În privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere identitatea motivelor prezentate de recurent, Înalta Curte reține aceleași considerente ca cele expuse la punctul II.1., potrivit cărora, din motivarea încheierii recurate nu rezultă o încălcare a atribuțiilor forului constituțional, instanța analizând excepția de neconstituționalitate doar prin prisma condițiilor de admisibilitate ale sesizării prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar nu din perspectiva conformității textelor de lege contestate cu normele constituționale.

În fine, Înalta Curte constată a fi fondate criticile referitoare la considerentele prin care instanța a reținut că o lege abrogată nu mai poate face obiectul excepției de neconstituționalitate. În realitate, chiar dacă Legea nr. 284/2010 a fost abrogată, conformitatea dispozițiilor sale cu Constituția poate fi analizată în măsura în care acestea continuă să producă efecte juridice și după ieșirea sa din vigoare, astfel cum a reținut și Curtea Constituțională prin decizia nr. 766/2011:

"Constată că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare." Așadar, abrogarea Legii nr. 284/2010 nu atrage automat consecința imposibilității sesizării Curții Constituționale cu examinarea constituționalității sale, după cum în mod greșit s-a menționat în încheierea recurată, în condițiile în care partea a invocat pretinse efecte juridice pe care această lege continuă să le producă.

Prin urmare, deși a prezentat un argument eronat cu privire la posibilitatea invocării excepției de neconstituționalitate a unui act normativ abrogat, totuși instanța a trecut la analiza efectivă a condițiilor de admisibilitate ale cererii de sesizare, în raport de art. 29 din Legea nr. 47/1992, concluzionând în mod corect că o astfel de legătură nu a fost relevată de recurent.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de recurentul-reclamant, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 martie 2021.