ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1120/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanta Parohia Romano-Catolică Vinga - reprezentată de Episcopia Romano-Catolică Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor religioase din România, Statul Roman reprezentat prin Comuna Șagu și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, anularea Deciziei nr. 7764/28.02.2018, emisă de către Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; constatarea dreptului de proprietate a cultului catolic, reprezentat prin Episcopia Romano-Catolică de Timișoara, asupra imobilului situat în comuna Șagu nr. x, înscris în Cartea Funciară nr. x Șagu, mutat în Cartea Funciară nr. x Șagu, cu nr. top .x, compus din construcție și teren aferent, de 5.228 m.p. fosta școală romano-catolică din localitatea Șagu; retrocedarea în natură a imobilului identificat în Cartea Funciară nr. x și nr. 1993 Șagu, convertit în Cartea Funciară nr. x Șagu, având nr. top. x și încuviințarea întabulării în cartea funciară nou înființată a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu titlul de retrocedare și radierea dreptului de proprietate a statului din cartea funciară a imobilului.

2.1. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin

Încheierea din data de 19 noiembrie 2018, a respins ca neconcludentă cererea de probe formulată de reclamantă, apreciind că proba solicitată nu este aptă să determine calitatea reclamantei de proprietar a imobilului preluat abuziv la momentul preluării acestuia de către statul român, având în vedere imposibilitatea prezentării unor înscrisuri suplimentare cu privire la aspectul pus în discuție și, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea hotărârii la data de 3.12.2018.

2.2. Prin sentința nr. 308 din 3 decembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității Comunei Șagu de reprezentantă a Statului Român și a dispus anularea acțiunii formulate împotriva Statului Român - reprezentat de Comuna Șagu - precum și a întâmpinării formulate de Comuna Șagu în numele Statului Român.

Totodată, a respins excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de Comuna Șagu și de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aceeași sentință, a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare, Comuna Șagu și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a obligat reclamanta să plătească pârâtei Comuna Șagu suma de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia Romano Catolica Vinga prin Episcopia Romano Catolică de Timișoara, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 din C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac declarate împotriva sentinței, recurenta-reclamantă a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., arătând, cu titlu general, când instanța depășește atribuțiile puterii judecătorești, iar extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale privind acest motiv vizează situații cum ar fi încălcarea principiului prevăzut în art. 22 alin. (2) din același cod, apreciind că instanța comite exces de putere atunci când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

În continuare, a făcut referiri generale la obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești, condiție a procesului echitabil, arătând că atunci când în considerente instanța nu analizează toate probele, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută.

În acest context, a susținut că prima instanță nu s~a pronunțat pe nelegalitatea deciziei contestate, deși aceasta are un obiect în mod vădit viciat, în conținutul acesteia nemenționându-se cartea funciară actuală în care a fost transcris imobilul și nici suprafața reală a terenului rectificată.

În opinia părții, în decizia contestată imobilul este incorect și incomplet menționat, astfel că respectiva decizie este lovită de nulitate, sancțiune pe care prima instanță ar fi trebuit să o aplice din oficiu.

De asemenea, a apreciat că prima instanță nu s-a pronunțat pe o probă decisivă în cauză, respectiv pe anexa Decretului nr. 176/1948, care se coroborează în mod evident cu celelalte probe în dovedirea faptului că reclamanta este persoană îndreptățită în această cauză.

3.2. În dezvoltarea motivului de casare împotriva încheierii atacate, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prima instanță a respins în mod nelegal, cu aplicarea și interpretarea greșită a legii (art. 2 lit. d) din Legea nr. 7/1996 și art. 56 alin. .(1) din Legea nr. 71/2011 privind efectul declarativ, de opozabilitate a înscrierilor de carte funciară), proba solicitată de către reclamantă, argumentele invocate de către instanță neavând susținere legală în respingerea probei.

Astfel, a susținut că a solicitat în probațiune obligarea pârâtei Comuna Șagu de a depune la dosar procesul-verbal de preluare al imobilului, probă care era pertinentă și utilă soluționării juste a cauzei, cu toate acestea prima instanță a respins această probă cu o motivarea fără suport legal, or, înscrierea în cartea funciară face dovada proprietății, dar aceasta este o prezumție relativă și nu absolută.

Totodată, a apreciat că prima instanță ar fi trebuit să constate, din oficiu, nelegalitatea deciziei contestate, având în vedere că aceasta nu a respectat prevederile legale în materie de motivare, limitându-se la enumerarea unor acte și a unor texte legale și la concluzia că reclamanta nu figura ca proprietar de carte funciară la momentul preluării, fără să analizeze în niciun mod mijloacele de probă și susținerile petentei.

Potrivit recurentei, prima instanță nu a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

Or, în cauză, în mod cert toate probele existente (înscrisuri, prezumții), coroborate, dovedeau dreptul de proprietate al reclamantei și preluarea abuzivă a imobilului, iar instanța era obligată a aplica în mod corect prevederile O.U.G. nr. 94/2000 în ceea ce privește probațiunea, inclusiv cu privire la cheltuielile efectuate cu școala.

Recurenta a apreciat că tot în mod nelegal prima instanță a reținut că nu are relevanță în cauză Concordatul cu Vaticanul, Școlile confesionale romano-catolice fiind recunoscute până în anul 1949 ca proprietate a Parohiilor Romano-catolice.

A mai arătat că Inventarul din 1956 al Primăriei Șagu, anterior datei de pretinsă dobândire în proprietate înscrisă în cartea funciară) dovedește în mod clar că imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 176/1948 de la Parohia Romano-Catolică deoarece nu este reală înscrierea în cartea funciară potrivit căreia imobilul ar fi intrat în proprietatea Statului Român prin sentință judecătorească în anul 1962. Astfel, susținerea instanței că Fondul Școlar Romano-Catolic a fost o persoană juridică distinctă nu are suport legal.

În opinia recurentei, este greșită și soluția de constatare a lipsei calității Comunei Șagu de reprezentat al Statului Român, aplicându-se greșit normele de procedură civilă prin înlăturarea apărărilor acestei părți.

În concluzie, a apreciat că toate înscrisurile depuse la dosar sunt probe în sensul art.

3 din O.G. nr. 94/2000 și coroborate dovedesc faptul că Parohia Romano-catolică a fost proprietara imobilului în cauză, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații-pârâți Comisia Specială de Retrocedare, Comuna Șagu și Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice au solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând încheierea și sentința atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare, iar în situația când criticile formulate împotriva acestor hotărâri se referă la aceleași chestiuni vor primi răspuns prin argumente comune.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 7764/28.02.2018, emisă de către Comisia Speciala de Retrocedare, constatarea dreptului de proprietate a cultului catolic, reprezentat prin Episcopia Romano - Catolică de Timișoara, asupra imobilului situat în comuna Șagu nr. 102, retrocedarea în natură a imobilului identificat în Cartea Funciară nr. x și nr. 1993 Șagu, convertit în Cartea Funciară nr. x Șagu, având nr. top. x și încuviințarea întabulării în cartea funciară nou înființată a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu titlul de retrocedare și radierea dreptului de proprietate a statului din cartea funciară a imobilului.

Curtea de apel a admis excepția lipsei calității Comunei Șagu de reprezentant al Statului Român, a respins excepția tardivității cererii de chemare în judecată și a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se referă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanță.

Acest motiv de recurs privește un "exces de putere" al instanței, care derivă din principiul constituțional al separației puterilor în stat și vizează imixtiunea instanțelor judecătorești în domeniul atribuțiilor puterii legislative sau executive, prin săvârșirea unor acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat decât cea judecătorească.

Or, susținerile recurentei-reclamante circumscrise acestui motiv se referă la faptul că, în opinia sa, prima instanță nu s~a pronunțat asupra nelegalității deciziei contestate și în privința unor probe solicitate, cu referire la anexa Decretului nr. 176/1948 și la procesul-verbal de preluare al imobilului, încălcându-se astfel prevederile art. 22 din C. proc. civ., critici ce pot fi încadrate la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., așa încât vor analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Instanța de control judiciar constată că, prin încheierea atacată, reclamantă a solicitat primei instanțe încuviințarea emiterii unei adrese către Primăria Comunei Șagu, cu solicitarea de a se depune la dosar actul de preluare a imobilului, pentru a se vedea cine l-a predat, însă s-a constatat faptul că au fost solicitate înscrisuri privind dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și de către Comisia Specială de Retrocedare, actele transmise fiind anexate la dosarul administrativ atașat, iar reprezentantul comunei Șagu a precizat că nu deține alte înscrisuri.

Așa fiind, judecătorul fondului, reținând imposibilitatea prezentării unor documente justificative suplimentare, în afara celor deja depuse la dosar, cu privire la calitatea de proprietar asupra imobilului la momentul preluării acestuia, a apreciat că înscrierile din cartea funciară probează calitatea de proprietar, așa încât nu sunt relevante eventualele procese-verbale întocmite de către autoritățile Statului român la momentul preluării imobilului, motiv pentru care a respins cererea reclamantei de probatorii.

Referitor la afirmația recurentei potrivit căreia prima instanță nu s-a pronunțat asupra probei constând în anexa Decretului nr. 176/1948, așa cum s-a arătat, potrivit celor inserate în încheierea atacată, rezultă că judecătorul fondului a apreciat drept relevante actele deja depuse la dosar în dovedirea calității de persoană îndreptățită potrivit legii și înscrierile din cartea funciară.

Prin urmare, nu poate fi reținută critica referitoare la încălcarea principiului adevărului de către prima instanță. Luând în considerare circumstanțele cauzei și probatoriul administrat se poate concluziona că cererea reclamantei apare ca nerelevantă, așa încât în mod legal a fost respinsă de către instanță, ceea ce nu poate echivala cu neordonarea unor probe necesare aflării adevărului în cauză, această conduită a instanței nu contravine prevederilor art. 22 din C. proc. civ., astfel că nu este incident pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

1.2. În ceea ce privește afirmația generală legată de nemotivarea hotărârii, deși nu au fost formulate critici în concret, instanța de control judiciar reține că sentința atacată respectă exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., judecătorul fondului explicând raționamentul care a fundamentat soluția adoptată.

1.3. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Referitor la critica legată de nelegalitatea deciziei contestate, din perspectiva faptului că în conținutul acesteia imobilul apare ca incorect/incomplet menționat, se constată, contrar celor reținute de recurentă, că în cauză s-a reținut în mod corect că imobilul în litigiu este situat în comuna Șagu nr. 102, înscris în Cartea Funciară nr. x Șagu, mutat în Cartea Funciară nr. x Șagu, cu nr. top x, compus din construcție și teren aferent, de 5.228 m.p. fosta școală romano-catolică din localitatea Șagu, solicitându-se, așadar, retrocedarea în natură a imobilului identificat în Cartea Funciară nr. x și nr. 1993 Șagu, convertit în Cartea Funciară nr. x Șagu, având nr. top x.

Cât privește critica de nelegalitate a deciziei atacate, din punct de vedere al nerespectării exigențelor în materie de motivare a actului, se constată că acest aspect nu a format obiectul analizei primei instanțe, așa încât această critică nu poate fi valorificată direct în calea de atac a recursului. Cu toate acestea, se observă că decizia atacată respectă prevederile legale în temeiul cărora a fost emisă (O.U.G. nr. 94/2000).

Nu pot fi primite nici susținerile părții privind aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere că, din analiza cărții funciare nr. x, s-a reținut în mod corect că imobilul în litigiu, identificat cu nr. A., s-a aflat în proprietatea Fondului Școlar Romano - Catolic, iar nu a Parohiei Romano - Catolice Vinga, așa încât cererea de retrocedare a fost respinsă în mod legal, în condițiile în care nu s-a depus niciun înscris din care să rezulte apartenența Fondului Școlar Romano - Catolic la Biserica Romano - Catolică sau vreun titlu din care să rezulte ca bunurile Fondului Școlar Romano - Catolic au fost transmise Bisericii Romano - Catolice.

Așa fiind, simpla asemănare de denumire între cele două persoane juridice nu poate să constituie o dovadă a existenței unei relații juridice între acestea și nici existența vreunui drept al recurentei-reclamante asupra bunurilor care erau proprietatea Fondului Școlii Romano - Catolice, cum bine a sesizat prima instanță.

Totodată, s-a reținut corect că toate înscrisurile depuse la dosar atestă efectuarea unor cheltuieli cu școala efectuate de Parohia Romano - Catolică Vinga în perioada de referință, însă aceste cheltuieli nu pot avea semnificația existenței unui drept de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu, iar în ceea ce privește Concordatul semnat la Viena la 18.08.1855 de către Imperiul Austriac și de către Sfântul Părinte Papa Pius al IX-lea invocat, s-a reținut că, ulterior anului 1918, au încetat efectele acestuia în ceea ce privește teritoriul Transilvaniei, astfel, nu se poate reține recunoașterea de către Statul Român a unei legături între Fondul Școlii Romano Catolice și Biserica Romano Catolică.

În concluzie, potrivit cărții funciare nr. x a localității Șagu, dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu a aparținut Fondului școlar romano-catolic, iar nu Parohiei Romano - Catolice Vinga, reclamanta nedovedind că ar fi fost titulara dreptului de proprietate asupra acestui imobil, pentru a i se recunoaște dreptul de reconstituire a respectivei proprietăți, așa încât prevederile O.U.G. nr. 94/2000 au fost aplicate în mod corect.

Așadar, modalitatea în care prima instanță a apreciat materialul probator administrat în cauză nu echivalează că încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În legătură cu critica în sensul că în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității Comunei Șagu de reprezentant al Statului Român, de asemenea, s-a reținut în mod corect de prima instanță că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 sau 8 din același cod.

Totodată, va aplica prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Parohia Romano Catolica Vinga prin Episcopia Romano Catolică de Timișoara împotriva încheierii din data de 19 noiembrie 2018 și sentinței nr. 308 din 3 decembrie 2018 și a ale Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamanta la plata sumei 2500 RON, cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă Comuna Șagu.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 februarie 202, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.