ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1474/2020

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta Parohia Romano-Catolică Sânnicolau Mare prin Episcopia Romano-Catolică din Timișoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din Romania, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice București, Comuna Teremia Mare, R.A.D.E.F. România Film (Direcția Teritorială de Difuzare și Exploatare a Filmelor Timișoara) anularea Deciziei nr. 5265/19/.02.2016 prin care s-a respins cererea de retrocedare nr. x/12.02.2003 privitor la imobilul situat în comuna Teremia Mare, nr. 222, jud. Timiș pe considerentul că nu s-ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestui imobil, constatarea dreptului de proprietate a cultului catolic prin A. asupra imobilului revendicat și înscris în CF nr. x Teremia Mare, a cărei succesor de drept este Parohia Romano-Catolică din Sânnicolau Mare, retrocedarea în natură către notificator a întregului imobil identificat în cartea funciară x Teremia Mare, cu nr. top x-351 și 2350/349-350, imobil ce nu mai are destinația înscrisă în cartea funciară de cinematograf, difuzare și exploatare a filmelor, încuviințarea intabulării în cartea funciară convertită a dreptului de proprietate în favoarea Parohiei Romano-Catolice Sânnicolau Mare cu titlu de retrocedare și radierea dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâtei Direcția Teritorială de Difuzare și Exploatare a Filmelor Timiș.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 250 pronunțată în data de 18 octombrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comuna Teremia Mare, a respins cererea promovată de reclamanta Parohia Romano - Catolică Sânnicolau Mare prin Episcopia Romano - Catolică Timișoara împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comuna Teremia Mare, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins cererea promovată de reclamanta Parohia Romano - Catolică Sânnicolau Mare prin Episcopia Romano - Catolică Timișoara, împotriva pârâților Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România și R.A.D.E.F. România Film (Direcția Teritorială de Difuzare și Exploatare a Filmelor Timișoara), ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 250/18 octombrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta Parohia Romano - Catolică Sânnicolau Mare prin Episcopia Romano - Catolică Timișoara, care invocând prevederile art. 488 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Consideră hotărârea pronunțată în cauză, nelegală și neîntemeiată, invocând în sprijinul susținerilor sale următoarele: În mod greșit Curtea de Apel Timișoara a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Teremia Mare reprezentată prin primar, deoarece în imobilul din litigiu funcționează Centrul Cultural al Comunei Teremia Mare si astfel această pârâtă este deținătorul imobilului, motiv pentru care are calitate procesuală pasivă, hotărârea pronunțată urmând a fi opozabilă posesorului și deținătorului imobilului. Din dosarul administrativ rezultă faptul, ca aceasta pârâtă a revendicat în aceasta calitate imobilul din litigiu, cerere care a fost respinsă. Instanța de fond în mod eronat a constatat lipsa calității procesuale pasive a Statului Roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, din moment ce imobilul din litigiu a fost naționalizat drept avere bisericească în temeiul Decretului 176/1948 de fostul stat comunist, și doar ulterior, la data de 14.09.1961, aplicând dispozițiile D. 303/1948 s-a trecut imobilul în favoarea Întreprinderii Cinematografice de stat cu titlu de naționalizare. În cauză Statul roman este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și raportat la actul de naționalizare, are calitate procesuala pasiva. Pe fondul cauzei arată că, potrivit cărții funciare în extenso, imobilul a fost proprietatea unei familii de etnie germană din comuna Teremia Mare, din data de 22.03.1908. De la această familie, Tineretul catolic din Teremia Mare a cumpărat imobilul, la data de 29.03.1912. A. era subordonată Parohiei catolice locale, parohului și Consiliului Parohial, fiind astfel o proprietate confesională romano - catolică. Toate proprietățile confesionale romano-catolice au fost naționalizate în baza D. 176/1948. Imobilul din litigiu devenind după naționalizare Cinema "23 august", ulterior Cinema "Olimpia" și ulterior "Luceafărul". Chiar dacă în vechea carte funciară nr. x Teremia Mare, din anul 1912 până în anul 1961, asupra imobilului din litigiu nu este înscrisă nici o mențiune care sa aibă la baza actul de naționalizare produs în anul 1948/1949 asupra tuturor instituțiilor bisericești romano-catolice, acest imobil a trecut in proprietate de stat prin naționalizare conf. D. 176/1948, motiv pentru care Primăria Teremia Mare a și revendicat imobilul. Drept urmare, imobilul din litigiu a trecut în mod abuziv în proprietatea Statului Roman, cu titlu de naționalizare, ca instituție de cult catolic. Ulterior statul comunist, drept noul proprietar a trecut imobilul în favoarea Cinematografiei romane de la acea dată, și anume Întreprinderii Cinematografice Regională de Stat Banat În mod greșit instanța de fond retine, contrar actelor depuse de reclamanta, că nu s-a probat că Parohia Romano-Catolică Sânnicolau Mare este succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular și nici legătura dintre acest proprietar tabular cu B. din Timișoara, deși potrivit canonului 123 din Codul Canonic, după ce o persoana juridică publică (A.) se stinge, destinația bunurilor sale, a drepturilor sale patrimoniale și a obligațiilor sale revin persoanei juridice imediat superioare, în cazul de fata Parohiei Romano- Catolice Sânnicolau Mare. Din dovezile depuse la dosar, rezulta faptul, ca A. a achiesat la B. din Timișoara, motiv pentru care reclamanta a prezentat în instanța statutul acestei asociații, pentru care considerente susținerea instanței de fond, ca nu s-a probat vreo legătura între cele două asociații romano-catolice, trebuie înlăturată. Pentru a înțelege structurile bisericești înainte de instalarea regimului comunist, și chiar și cele de azi, susține că trebuie analizate structurile etnice si religioase ale comunelor bănățene, cum a fost Teremia Mare, în care tot tineretul era de religie catolica si de etnie germană până la cel de al doilea război mondial. Acesta a fost unul din motivele principale pentru care au achiesat la B. din Timișoara. Consideră hotărârea pronunțată în cauză, nelegală, nefondată, instanța de fond nu a administrat nici un fel de probe, nu a solicitat copia actului de naționalizare a imobilului de la Primăria Teremia Mare, nici destinația imobilului începând cu anul 1949 până la data de 14.09.1961, nu a răspuns solicitării reclamantei din cuprinsul contestației, cu privire la destinația imobilului etc.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor "România Film" - prin administratorul special a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului, cererea de recurs necuprinzând motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus la dosar în data de 30 ianuarie 2017 precizări, prin care a susținut că temeiul de drept al căii de atac este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus Note scrise. Recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare și Note de ședință însoțite de un set de înscrisuri. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus Note de ședință.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018, s-a fixat termen de judecată la data de 10 decembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 26 noiembrie 2019, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul său nefondat, pentru argumentele expuse în continuare. Recurenta-reclamantă s-a adresat instanței de contencios administrativ competentă cu acțiunea sa de anulare a Deciziei nr. 5265/19.02.2016, emisă de Comisia Specială de Retrocedare, prin care s-a respins solicitarea sa de retrocedare nr. 2057/12.02.2003, privind restituirea în natură a imobilului situat în comuna Teremia Mare nr. 222, județul Timiș, înscris în cartea funciară nr. x a localității Teremia Mare nr. topografic x-351 și 2350/349-350 imobil compus din construcție și teren în suprafață de 1583 mp. Prin decizia contestată, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea recurentei-reclamante, reținând că titularul solicitării nu a făcut dovada că, la data preluării abuzive de către statul român, era proprietarul imobilului ce formează obiectul cererii, figurând ca proprietar tabular A.. Decizia nr. 5265/19.02.2016 a fost menținută de către prima instanță, ce a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei Parohia Romano-Catolică Sânnicolaul Mare prin Episcopia Romano-Catolică Timișoara, această soluție urmând a fi confirmată și în calea recursului, fiind una legală. Prioritar, în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se impune soluționarea excepției invocate de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România în cuprinsul întâmpinării. Înalta Curte constată, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă este neîntemeiată, întrucât recurenta-reclamantă a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România. În ceea ce privește motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. invocate printr-o precizare ulterioară până la fixarea primului termen de judecată, Înalta Curte urmează a nu le avea în vedere, întrucât prin motivele de recurs depuse în termen legal, recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să se încadreze în aceste temeiuri de drept, astfel că vor fi analizate de către instanța de control judiciar toate susținerile în fapt, ale căii de atac, declarate în cauză prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: instanța de fond a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Înalta Curte respinge ca nefondată critica din recurs referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comuna Teremia Mare, întrucât acești pârâți nu sunt părți în raportul juridic ce face obiectul cauzei, singura instituție care are calitate pasivă în cauză este Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România emitentă a deciziei care face obiectul speței. În ceea ce privește fondului cauzei, instanța de recurs reține faptul că imobilul înscris în carte funciară x Teremia Mare, cu nr. top x-351 și 2350/349-350, cu proprietar A. din anul 1912 a fost naționalizată în baza prevederilor Decretul nr. 303/1948 privind naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice, fiind înscris ca și proprietar Direcția Teritorială de Difuzare și Exploatare a Filmelor, prin efectul naționalizării. În acest context Înalta Curte constată că în actele dosarului nu este menționat Decretul nr. 176/1948, astfel cum susține recurenta-reclamantă, ci doar Decretul nr. 303/1948 privind naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice. Recurenta-reclamantă a afirmat că este succesor în drepturi a A., căreia i-a aparținut imobilul în litigiu, asociație de la care a preluat activul și pasivul, dar nu a depus nici un act în dovedirea acestui aspect. Instanța de recurs, în acord cu judecătorul fondului, reține că, reclamanta și-a întemeiat dreptul de proprietate pe Statutele B. din Dieceza Romano-Catolică Timișoara, prevederile Legii nr. 439/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, H.G. nr. 1218/2008 publicată în M.O. 798/2008 (canonul 123), afirmând că Tineretul Catolic din Teremia Mare a achiesat la B. din Dieceza Romano-Catolice Timișoara și se afla în directa subordonare a parohului și a Consiliului Parohial. În mod legal și corect, instanța de fond a constatat că "înscrisurile depuse de către reclamantă fac referire la trei instituții distincte, respectiv A. din Teremia Mare, B. din dieceza romano-catolică Timișoara și Parohia Romano-Catolică Sânnicolau Mare și nu probează faptul că Parohia Romano-Catolică Sânnicolau Mare este succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular, A. din Teremia Mare și nici legătura dintre A. și B.". Înalta Curte nu poate reține în speță incidența canonului 123 din Codul Canonic, potrivit căruia "după ce o persoană juridică publică se stinge, destinația bunurilor sale a drepturilor sale patrimoniale și a obligațiilor sale este reglementată de către drept și statute; dacă acestea nu fac nicio mențiune, respectivele bunuri, drepturi și obligații revin persoanei juridice imediat superioare (...).", întrucât la dosar a fost depus Statutele B. din Timișoara și nu al A., fost proprietar tabular. Parohia Romano-Catolică Sânnicolau Mare nu a depus înscrisuri din care să rezulte că este persoana juridică imediat superioară A. și că există o legătura juridică între B. din Timișoara și cea a Tineretului Catolic din Teremia Mare. Statutele pentru B. din Diaceza Romano-Catolică Timișoara, prevede că "La caz de dizolvare, averea societății va fi schimbată cu totul în bani gata, cari bani se vor depune spre fructificare la o casă de păstrare sub numele societății unde vor rămâne până la reînființarea unei societăți a B. rom.-cat din dieceza rom.-cat din Timișoara (...). În cazul că societatea ar dispune de o zidire proprie, aceea nu va fi permis nimeni ca să o vinde, ci se va pune la dispoziție pentru alte scopuri culturale, naționale și bisericești până la reînființarea ei". În acord cu judecătorul fondului, din analiza înscrisului denumit Statutele B., depus în dovedire, se constată că nu reclamanta este menționată drept persoană juridică îndreptățită la preluarea patrimoniului B. în caz de dizolvare a acesteia. Niciunul dintre aceste aspecte nu dovedește proprietatea cultului romano-catolic, proprietate dobândită printr-un mod originar sau derivat de dobândire a dreptului de proprietate recunoscut de oricare din dreptul comun aplicabil în Transilvania în diversele perioade de timp. Prezumția instituită prin prevederile art. 32 și 33 din Decretul-lege nr. 115/1938, privind dreptul real aflat în patrimoniul celui care este înscris ca proprietar în cartea funciară, nu a fost răsturnată în cauză, iar celelalte alegații ale recurentei-reclamante, nu sunt apte să înlăture forța probantă a prezumției rezultate din înscrierea în cartea funciară a proprietarului tabular al respectivului imobil. Așadar, în raport de criticile formulate în recurs, nefiind aduse în discuție aspecte noi, care să determine reținerea unei alte stări de fapt decât cea constatată de judecătorul instanței de fond, Înalta Curte, urmează a respinge ca nefondată calea de atac exercitată asupra sentinței civile nr. 1067 din 27 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Pentru considerentele anterior arătate, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia - Parohia Romano-Catolică Sf. Mihail, menținând sentința atacată astfel cum a fost pronunțată, fiind legală.