ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3986/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 1 octombrie 2015, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantele Parohia Romano-Catolică Bacova și Episcopia Romano-Catolică de Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, au solicitat: - anularea Deciziei nr. 3449/24.07.2015; - constatarea calității reclamantei de succesoare a proprietarului tabular naționalizat "Fondul Religionar maghiar"; - restituirea proprietăților înscrise inițial în CF x Chevereșu Mare, transcrise în CF x Chevereșu Mare și în CF x Chevereșu Mare, cu încuviințarea întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară în favoarea contestatoarei, cu titlu de retrocedare. 1.

Prin sentința civilă nr. 291 din 2 noiembrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă. 1.

Prin sentința civilă nr. 692/PI din 22 martie 2016, Tribunalul Timiș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui conflict. 1.

Prin decizia nr. 1069 din 13 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 1 iulie 2016, sub nr. x/2015*. 1.

Prin încheierea din 19 septembrie 2016, instanța de fond a luat act de cererea reclamantelor de completare a cadrului procesual pasiv și a dispus introducerea în cauză a Primăriei Comunei Chevereșu Mare. 2. Hotărârea instanței de fond 2.1. Prin sentința civilă nr. 46 din 02 februarie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantele Parohia Romano-Catolică Bacova și Episcopia Romano-Catolică de Timișoara, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România. 2.2. Prin încheierea din 14 februarie 2017, instanța de fond a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul dispozitivului sentinței civile nr. 46/02.02.2017, în sensul completării cu mențiunea "și în contradictoriu cu pârâta Comuna Chevereșu Mare", iar în loc de mențiunea eronată "Fără cheltuieli de judecată", se va trece "Obligă reclamantele la plata sumei de 3000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocațial, către pârâta Comuna Chevereșu Mare." 2.3. Prin încheierea din 17 mai 2017, instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de Comisia de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România cu privire la sentința civilă nr. 46/02.02.2017, precum și a încheierii din data de 14.02.2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015. 3. Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 46 din 02 februarie 2017 și a încheierii din 14 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timișoara, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea recursului, reclamanta a susținut că sentința recurată a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților ("ANRP") și Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România ("Comisia Specială"), ca părți distincte, deși reclamanta a chemat în judecată pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România. Transformând această pârâtă în două părți distincte, instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP, excepție care nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, încălcând atribuțiile puterii judecătorești. În ceea ce privește cea de-a doua pârâtă, introdusă în cauză prin încheierea din 19.09.2016, a arătat recurenta-reclamantă că aceasta a fost omisă din dispozitivul sentinței recurate. Îndreptând această eroare, prin încheierea din 14.02.2017 instanța de fond a dispus obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Cheveresu Mare, fără ca această chestiune să fi fost pusă în discuția părților sau să fi făcut obiectul unei verificări a cuantumului cheltuielilor. A susținut recurenta-reclamantă că instanța de fond nu a respectat rolul activ, întrucât nu a administrat probatorii pentru verificarea situației juridice și locative a imobilelor revendicate, astfel cum au solicitat reclamantele, prin emiterea unei adrese către Primăria Chevereșu Mare și nu a analizat înscrisurile depuse de reclamantă, considerându-le irelevante, deși acestea fac dovada că proprietarul imobilelor naționalizate este cultul romano-catolic. De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere solicitarea din cuprinsul concluziilor scrise, privind obligarea Comisiei Speciale la emiterea unei decizii de retrocedare parțial în natură și parțial prin compensare sau despăgubiri. În opinia recurentei, Decretul nr. 176/1948 a fost un act abuziv, astfel încât nu se poate nega aparteneneța școlii confesionale din Chevereșu Mare la cultul catolic. Nici Comisia Specială și nici Comuna Chevereșu Mare nu au precizat cui au aparținut școlile catolice anterior naționalizării, în condițiile în care înscrierea în CF a Fondului religios maghiar nu înseamnă că imobilele nu ar fi aparținut cultului religios catolic, ci tocmai aplicarea Decretului nr. 167/1948 confirmă această apartenență. 3.2. Împotriva încheierii din data de 17 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de îndreptare formulate la data de 02.05.2017. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a prevederilor art. 442 C. proc. civ., întrucât îndreptarea solicitată se înscrie în sintagma "orice alte erori materiale". 4. Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și intimata-pârâtă Comuna Chevereșu Mare au depus întâmpinări față de recursul reclamantei Parohia Romano-Catolică Bacova, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta-reclamantă Parohia Romano-Catolică Bacova și intimata-reclamantă Episcopia Romano-Catolică de Timișoara au depus întâmpinare comună la recursul declarat de pârâta Comisia Specială, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs II.1. Analizând recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de hotărârile recurate, Înalta Curte constată că acesta este fondat doar în privința criticilor aduse încheierii din 14 februarie 2017, criticile formulate cu privire la sentința nr. 46 din 02 februarie 2017 urmând a fi respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că, deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticile exprimate se subsumează doar pct. 5 și pct. 8 ale acestui articol. Astfel, în privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că reclamanta nu a prezentat argumente referitoare la nemotivarea hotărârilor atacate sau la o eventuală contradictorialitate a motivelor ori la prezentarea unor motive străine cauzei în cuprinsul acestora. În cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Recurenta-reclamantă a invocat o pretinsă modificare de către instanța de fond a cadrului procesual pasiv indicat în acțiune și nepunerea în discuția părților a unei excepții, critici care corespund motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva nerespectării principiului disponibilității și a principiului contradictorialității, iar nu celui reglementat de pct. 4 al aceluiași articol. În consecință, Înalta Curte va examina recursul dedus judecății prin prisma motivelor de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește critica modificării de către instanța de fond a cadrului procesual pasiv, contrar voinței reclamantelor, exprimată prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte o va respinge, ca nefondată. Prin acțiune, reclamantele au chemat în judecată pârâta "Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România", iar emitenta actului atacat este Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, care funcționează în cadrul ANRP. Deși din considerentele sentinței rezultă că instanța a apreciat că reclamantele au chemat în judecată două pârâte distincte, cu consecința invocării și soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANRP și a stabilirii pârâtei care are calitatea de a sta în judecată în acțiunea în anulare a deciziei contestate, din parcursul procesual în fond rezultă că pârâtă în cauză a fost Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România. Înalta Curte constată că instanța de fond nu a pus în discuția contradictorie a părților nici necesitatea lămuririi cadrului procesual pasiv și nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, pe care a admis-o în considerentele sentinței. Cu toate acestea, pentru ca greșeala instanței de fond să conducă la casarea sentinței recurate, este necesar ca încălcarea regulii de procedură să atragă sancțiunea nulității, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, respectiv art. 174 - 179 C. proc. civ. Dispozițiile art. 176 C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiționat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispozițiilor art. 175 C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiționată de producerea unei vătămări părții interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului. Întrucât nepunerea în discuția părților a aspectelor referitoare la cadrul procesual pasiv nu face parte din cazurile prevăzute de art. 176 din cod, desființarea actului de procedură (în speță casarea sentinței recurate) nu poate interveni decât în condițiile în care recurenta-reclamantă face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune, respectiv prezintă argumente întemeiate din care să rezulte că soluția recurată este rezultatul sau a fost influențată de nerespectarea principiilor disponibilității și contradictorialității. Or, greșita stabilire a cadrului procesual pasiv de către instanța de fond în cuprinsul considerentelor sentinței nu a produs nicio vătămare părții reclamante, care susține că pârâtă în cauză este numai Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România. Cererea sa a fost soluționată pe fond numai în contradictoriu cu această Comisie, iar considerentele care au condus instanța de fond spre soluția de respingere a cererii de chemare în judecată nu prezintă nicio conexiune cu chestiunea cadrului procesual pasiv, ci sunt subsumate fondului pretențiilor reclamantei, respectiv neîncadrării cererii de retrocedare a imobilelor revendicate în prevederile O.U.G. nr. 94/2000. Înalta Curte reține că, prin recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANRP decât din perspectiva neprespectării principiului contradictorialității. Așadar, criticile recurentei au un caracter strict formal, iar referirea la cererea de chemare în judecată a ANRP, ca parte distinctă, urmată de admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei autorități nu produce nicio vătămare părții reclamante, motiv pentru care criticile vor fi respinse, ca nefondate. Nefondată este și critica referitoare la nerespectarea rolului activ al judecătorului, din perspectiva neadministrării tuturor probelor necesare soluționării cauzei. În ceea ce privește respingerea probei solicitate de reclamantă, vizând emiterea unei adrese către Primăria Chevereșu Mare pentru verificarea situației juridice și locative a imobilelor revendicate, Înalta Curte constată că o astfel de probă nu a fost solicitată în fața instanței de fond, conform încheierilor de ședință. În cauză au fost acordate patru termene de judecată în fața Curții de Apel Timișoara. La termenul din 19.09.2016, s-a dispus introducerea în cauză a pârâtei Comuna Chevereșu Mare, conform precizărilor reclamantelor și s-a pus în vedere reclamantelor să depună la dosarul cauzei extrasele CF și dovada înregistrării în termen a acțiunii. La termenul din 15.11.2016, avocatul reclamantelor a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinarea și înscrisurile depuse de pârâta Chevereșu Mare. La termenul din 13.12.2016, reclamantele, prin avocat, au susținut că este necesară identificarea imobilelor în litigiu și stabilirea situației juridice a acestora, sens în care au solicitat amânarea judecării cauzei pentru a se conforma dispozițiilor instanței, respectiv de a formula în scris teza probatorie și solicitările exprese pe care înțeleg să le formuleze în probațiune. La termenul de judecată din 19.01.2017, reclamantele au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosar anterior termenului de judecată, fără a formula o cerere de probatorii suplimentare, iar cauza a rămas în pronunțare. Prin urmare, deși la termenul din 13.12.2016, reclamanta, prin avocat, a susținut necesitatea administrării unor probatorii, nu a specificat în ce constă acestea și, deși a primit un termen de judecată pentru a preciza în scris atât teza probatorie, cât și cererea pe care o formulează în fața instanței de judecată, reclamanta nu a depus precizările solicitate la termen de judecată acordat, când s-a rezumat la a solicita proba cu înscrisurile deja aflate la dosar. În consecință, nefiind formulate cereri de probatorii suplimentare de către vreuna din părți, instanța de fond, în mod corect, a constatat cauza în stare de judecată. În acest context, nu se poate susține o lipsă a manifestării rolului activ de către instanța de fond, în condițiile în care însăși reclamanta a apreciat că probatoriul administrat în cauză este complet și nu a formulat cereri de suplimentare a probelor, iar instanța a apreciat că înscrisurile avute la dispoziție sunt suficiente pentru a-și forma opinia asupra cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește critica neanalizării înscrisurilor depuse de reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta s-a rezumat, în cererea de recurs, să menționeze succint că actele depuse în probațiune dovedesc situația juridică învederată prin acțiune. Recurenta nu a indicat înscrisurile pretins neanalizate de instanța de fond și nu a contestat în concret niciunul dintre considerentele instanței de fond, care fac trimitere, într-o manieră extensivă și detaliată, la înscrisurile aflate la dosarul cauzei. Nefondată este și critica neanalizării, de către instanța de fond, a solicitării din concluziile scrise depuse după rămânerea în pronunțare, prin care reclamantele au solicitat obligarea Comisiei Speciale la emiterea unei decizii de retrocedare, parțial în natură și parțial prin compensare sau despăgubiri. Această cerere reprezintă o modificare/completare a pretențiilor expuse în cererea de chemare în judecată, care nu respectă dispozițiile art. 194, coroborat cu art. 204 C. proc. civ., întrucât prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor nu pot fi formulate pretenții noi, necunoscute de partea oponentă. Reclamantele nu au îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu un petit distinct de verificat în calea acțiunii judiciare de față, referitor la obligarea autorității pârâte la emiterea unei decizii cu un anumit conținut, astfel încât nu se poate reține o încălcare de instanța de fond a obligației prevăzută de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., referitoare la pronunțarea asupra a tot ceea ce s-a cerut în cauză. Vor fi respinse, ca nefondate, și argumentele referitoare la caracterul abuziv al Decretului nr. 176/1948 și la apartenența școlii confesionale Chevereșu Mare la cultul catolic. Înalta Curte constată că aceste susțineri au un caracter succint, general, fără nicio referire la considerentele instanței de fond care, astfel cum s-a arătat anterior, a analizat detaliat toate actele depuse la dosarul cauzei, în raport de textele de lege incidente, concluzionând asupra nedovedirii de către reclamantă a apartenenței imobilelor revendicate la cultul romano-catolic. Caracterul abuziv al preluării imobilelor în patrimoniul Statului nu are relevanță în privința stabilirii persoanei îndreptățite la retrocedare, chestiunea litigioasă în cauză nefiind aceea a trecerii în patrimoniul statului a bunurilor, ci aceea a dreptului reclamantelor de a solicita restituirea imobilelor, din perspectiva înscrisurilor depuse atât la dosarul administrativ, cât și în procedura judiciară, care nu dovedesc că între reclamante și proprietarul tabular (Fondul Religionar Maghiar) ar exista vreo legătură juridică. Din această perspectivă, Înalta Curte constată a fi corecte considerentele primei instanțe, întemeiate pe conținutul înscrisurilor administrate în dosar, concluzii pe care reclamantele nu le-au invalidat în calea de atac, nici sub aspect argumentativ, nici sub aspect probator, prin depunerea unor înscrisuri suplimentare. Toate aspectele anterior expuse fundamentează, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., soluția de respingere, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 46 din 02 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în cauză nefiind incident niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază a fi fondat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 14 februarie 2017. În cuprinsul acestei încheieri, la pct. 1 instanța de fond a constatat, din oficiu, omiterea din dispozitivul sentinței civile nr. 46/02.02.2017, a pârâtei Comuna Chevereșu Mare, dispunând îndreptarea erorii prin completarea sentinței cu mențiunea respingerii acțiunii reclamantelor și față de aceste pârâtă. Totodată, la pct. 2 al încheierii instanța de fond a dispus obligarea reclamantelor la plata către această pârâtă a cheltuielilor de judecată. Înalta Curte constată că această din urmă dispoziție a încheierii atacate nu se încadrează în categoria erorilor materiale ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., ci reprezintă o completare a dispozitivului sentinței recurate, care poate face doar obiectul unei cereri formulate în temeiul art. 444 C. proc. civ. Astfel, omisiunea soluționării cererii de obligare a părții oponente la plata cheltuielilor de judecată nu reprezintă o simplă eroare materială, din cele prevăzute de art. 442 C. proc. civ., ci o nepronunțare asupra unei cereri accesorii, formulate de pârâtă în raport de art. 453 C. proc. civ., omisiune ce nu poate fi îndreptată decât prin cererea de completare a hotărârii, conform art. 444 C. proc. civ.. Or, o astfel de cerere poate fi formulată doar de părțile cauzei, iar nu dispusă din oficiu și se judecă cu citarea părților, în ședință publică, iar nu în camera de consiliu, fără citare, ca în cazul cererii de îndreptare a erorilor materiale. Prin urmare, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Chevereșu Mare cu încălcarea prevederilor art. 442 și art. 444 C. proc. civ., calificând greșit această omisiune ca reprezentând o eroare materială, pe care a soluționat-o fără citarea părților, completând, astfel, dispozitivul sentinței civile recurate cu soluția asupra unei cereri accesorii, deși nu a fost învestită de părțile cauzei cu solicitarea de completare a hotărârii. Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Parohia Romano-Catolică Bacova, prin Episcopia Romano-Catolică de Timișoara, împotriva încheierii din 14 februarie 2017 și va casa, în parte, încheierea atacată, în sensul înlăturării soluției pronunțate cu privire la obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Comuna Chevereșu Mare, menținând celelalte dispoziții ale încheierii atacate. II. 2. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva încheierii din 17 mai 2017 În motivarea căii de atac, pârâta a criticat încheierea din 17 mai 2017, pronunțată ca urmare a cererii de îndreptare a erorilor materiale, formulată în fața instanței de fond, apreciind, în esență, că omisiunea sesizată cu privire la modalitatea de respingere a acțiunii față de pârâta ANRP se încadrează în noțiunea de eroare materială, astfel cum este reglementată de art. 442 C. proc. civ. Înalta Curte constată că, atât timp cât instanța de fond a stabilit că numai Comisia Specială are calitatea de pârâtă, ca emitent al deciziei atacate, recurenta-pârâtă nu a justificat necesitatea îndreptării pretinsei omisiuni, în condițiile în care, potrivit 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este atașată atât dispozitivului, cât și considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a soluționat o chestiune litigioasă. Trimițând și la condițiile referitoare la cadrul procesual subiectiv pasiv expus în cadrul analizei recursul declarat de reclamantă și reținând că, de plano, omisiunea pronunțării asupra unei excepții prin dispozitiv nu poate face obiectul unei cereri de îndreptare eroare materială, Înalta Curte va constata că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva încheierii din 17 mai 2017, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,