ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 877/2020

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantele A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în principal anularea sau constatarea nulității adresei nr. x/10.02.2016 emisă de A.N.R.P., obligarea pârâtelor la emiterea titlului de plată a despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 7295/2010 emisă pentru numitul C., în favoarea moștenitoarelor sale A. și B., iar în subsidiar repunerea în termenul de formulare a cererii de emitere a titlului de plată și plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 7295/2010.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 64 din 29 martie 2017 Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor invocată de pârâta A.N.R.P., a respins excepția tardivității introducerii cererii de chemare în judecată invocată de pârâta A.N.R.P., a respins cererea de repunere în termenul de formulare a acțiunii formulată de reclamantele A. și B. și a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantele A. și B. și a dispus anularea cererii de chemare în judecată formulată de reclamante în contradictoriu cu Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, s-a arătat că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., nemotivând petitul subsidiar vizând cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de emitere a titlului de plată și de plată a despăgubirilor. Mai mult decât atât, instanța a confundat cererea de repunere anterior menționată, cu o cerere de repunere în termenul de formulare a acțiunii, astfel că s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, încălcând principiul disponibilității, ceea ce atrage incidența și a cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Au mai arătat recurentele că există o contradicție în dispozitivul hotărârii, întrucât, deși s-a respins cererea de repunere în termenul de formulare a acțiunii, instanța a respins acțiunea ca nefondată, fără să facă vreo analiză a fondului cauzei. Pe de altă parte, în cauză se poate vorbi despre o nesocotire a dispozițiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. și de o întrerupere a cursului prescripției, în opinia recurentelor termenul de 3 ani pentru valorificarea deciziei fiind un termen de prescripție și nu de decădere. Astfel cum s-a arătat și în fața instanței de fond, întocmirea dosarului ce trebuia depus la A.N.R.P. trebuia să conțină și certificatul de moștenitor al numiților C. și D., astfel cum li s-a comunicat recurentelor atunci când s-au prezentat la sediul autorității pentru a depune opțiunea prevăzută de lege. Cum depunerea dosarului a fost refuzată inițial, recurentele apreciază că procesul ce a avut ca obiect clarificarea succesiunii celei din urmă a întrerupt prescripția și arată că imediat ce au intrat în posesia sentinței civile nr. 4137/2014 au reluat procedura prevăzută de lege pentru valorificarea deciziei de acordare despăgubiri.

Apărările formulate de intimat Intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantele A. și B. au învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de: - anulare a adresei nr. x/10.02.2016 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; - obligare a pârâtelor la emiterea titlului de plată a și la plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 7295/2010 emisă pentru numitul C., în favoarea moștenitoarelor sale A. și B.; - repunere în termenul de formulare a cererii de emitere a titlului de plată și de plată a despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 7295/2010. Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii a fost recurată de către reclamantă, în motivarea căii de atac fiind invocate cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Primul motiv de recurs sancționează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar cel de al doilea vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate vorbi despre o pronunțare asupra unei cereri cu care instanța nu ar fost învestită și, implicit, despre o încălcare a principiului disponibilității. De asemenea, hotărârea recurată respectă cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu conține o contradicție între considerente și dispozitiv sau o contradicție între considerente, iar motivarea acesteia este clară, precisă și inteligibilă, fără a cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina, străine de aceasta. Astfel, din verificarea considerentelor și a dispozitivului sentinței recurate reiese că prima instanță a examinat cererile din acțiunea reclamantelor prin raportare la dispozițiile Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 7295/2010. Potrivit art. 18 1 alin. (2) și art. 18 2 din acest act normativ, pentru valorificarea titlului de despăgubire, titularul acestuia avea dreptul și obligația de a proceda la manifestarea expresă a opțiunii sale, în sensul emiterii unui titlu de plată sau conversie, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor prevăzute de art. 3 lit. h) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. De asemenea, valorificarea titlurilor de despăgubire se realizează în 3 ani de la data emiterii, termen care, însă, nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea. Acțiunea reclamantelor a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, iar în privința acestui text de lege, prima instanță a reținut, în mod corect, decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 40/2016, conform căreia "Dispozițiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, sa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, nu sunt aplicabile persoanelor îndreptățite sau autorilor acestora care au obținut titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 și nu au urmat procedura administrativă prevăzută în Capitolul V 1 secțiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, nerespectând termenele privind valorificarea acestor titluri." Dat fiind caracterul obligatoriu al acestei statuări, dar având în vedere și considerentele deciziei CCR nr. 657/2015, care confirmă faptul că "numai în această ipoteză, a exprimării anterioare, în termen legal, a opțiunii creditorului de preschimbare a titlului său de despăgubire emis în temeiul Legii nr. 247/2005, în titlu de plată, poate fi incidentă obligația de plată a sumelor de bani prevăzută de art. 41 din Legea nr. 165/2013", contrar susținerilor recurentelor, se reține că termenul de 3 ani este un termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere sau de suspendare și nu unul de prescripție. În acest context, prima instanță a apreciat, în mod just, că împrejurările de fapt (dezbaterea succesiunii moștenitoarei D.) și înscrisurile depuse în acest sens nu pot determina repunerea în termen solicită de reclamante și nici nu relevă nelegalitatea adresei contestate. De asemenea, în cuprinsul Deciziei nr. 7295/2010, la art. 4, se menționează că pentru valorificare titularul trebuie să urmeze procedura prevăzută la Capitolul V 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar reclamantele s-au adresat pârâtei abia prin adresa nr. x/2016, după finalizarea dezbaterii succesiunii defunctei D.. Atât în fața instanței de fond, cât și în recurs, recurentele au susținut că s-au prezentat la sediul autorității pârâte în termenul legal pentru exprimarea opțiunii anterior menționate, dar dosarul acestora nu a fost primit. Această suținere, neînsoțită de indicarea unei date certe, de depunerea unui înscris care să ateste situația invocată (bon de ordine, număr de înregistrare etc.) nu poate avea valența juridică dorită de reclamante și nu poate reprezenta îndeplinirea obligației de manifestare expresă a opțiunii prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru valorificarea titlului deținut, în termenul de 3 ani. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. invocate de recurente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul promovat în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,