ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 30 martie 2015 pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a solicitat:

I. să fie obligate pârâtele să pună în aplicare Dispoziția nr. 3165/2013, emisă de Primăria Municipiului Craiova, sens în care:

- Comisia Națională să fie obligată să emită titlu de despăgubire privind aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013);

- Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților să emită titlu de plată în condițiile art. 41 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.

II. să fie obligate pârâtele la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere pentru refuzul de a pune în aplicare un titlu executoriu.

La termenul din data de 03 iunie 2015, în primul ciclu procesual, instanța a efectuat referatul privind competența și a luat act de precizarea reclamantei privind obiectul acțiunii, respectiv refuz nejustificat de soluționare a unei cereri.

Prin sentința civilă nr. 361 din 16 septembrie 2015, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a a respins excepțiile prematuritatii și ale lipsei calităților procesual pasive invocate de către pârâte și a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii precizate, iar în subsidiar, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 2785 din 05 iulie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 361 din 16 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, dosarul fiind înregistrat pe rolul acesteia cu nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 63 din 04 februarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor;

- a obligat Comisia Națională să emită titlu de despăgubire potrivit art. 41 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 și Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților să emită titlu de plată în condițiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013;

- a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata unei amenzi de 20 % din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere pentru refuzul de a pune în aplicare un titlu executoriu și a obligat pe aceleași pârâte la 1.550 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 63 din 04 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, în principal cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, iar în subsidiar, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, secția civilă.

Recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată a fost dată de o instanță necompetentă teritorial și material să soluționeze cauze și că, în raport de dispozițiile art. 33, art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013, instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul București, secția civilă.

Printr-un alt set de critici, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de fond a reținut în mod greșit că dosarul de despăgubire al reclamantei este un dosar aprobat în înțelesul Legii nr. 165/2013, context în care acestuia i-ar fi aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) și (3) din lege.

Recurenta-pârâtă a susținut și că, în mod nelegal instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 1293/PI/04.05.2009, Tribunalul Timiș a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, fapt ce ar atrage incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 686/26.11.2014, fiind aplicabile speței dedusă judecății dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 269/2014.

Totodată a apreciat că dosarul de despăgubire nr. 55232/CC nu se încadrează în situația de excepție prevăzută de dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 și că, în mod greșit instanța de fond a reținut existenta refuzului nejustificat din partea autorităților pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă consideră ca fiind o sarcină excesivă obligarea sa la plata de cheltuieli de judecată în cuantum de 1.550 RON și critică faptul că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., care-i confereau prerogativele de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

În cauză nu au fost formulate întâmpinări.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor este nefondat, reținând următoarele considerente:

Primul motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., presupune nereguli procedurale în ceea ce privește încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) același Cod, "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Alin. (2) al aceluiași articol statuează că "În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop".

Textele menționate sunt expresia intenției legiuitorului de a stabili clar aspectul competenței unei instanțe, nerespectarea termenului procedural de invocare a necompetenței atrăgând decăderea din dreptul de a pune în discuție necompetența instanței, respectiv lipsirea instanței sesizate de posibilitatea invocării necompetenței cu depășirea termenului procedural menționat, cu consecința corelativă a consolidării competenței instanței învestite, independent de norma care reglementează competența instanței.

Efectul omisiunii de a invoca necompetența materială la primul termen de judecată la care părțile erau legal citate este stabilirea competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată. De lege lata, declinarea competenței ulterior acestui moment nu mai este cu putință, odată depășit termenul procedural de invocare a necompetenței, instanța rămânând competentă să judece, chiar dacă, virtual, dispoziția legală incidentă ar fi menționat competența altei instanțe.

Verificând dosarul de fond, se constată că reclamantul a adresat cererea de chemare în judecată direct secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Craiova, iar părțile nu au invocat la niciunul dintre termenele de judecată excepția necompetenței materiale a instanței, nici în primul, nici în cel de al doilea ciclu procesual.

Față de cele expuse anterior, se reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin Notificarea nr. x/07.06.2001, reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, str. x, compus din casă și teren în suprafață de 491 mp.

Prin sentința civilă nr. 1293/PI/04.05.2009 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 24/2010 și irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3912/2011, s-a admis în parte contestația formulată de A., s-a anulat Dispoziția nr. 3979/2005 a primarului Municipiului Craiova și s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON valoarea actuală a imobilului din Craiova, str. .Transilvania nr. 10, cu obligația de a transmite Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului administrativ ce stă la baza imobilului identificat.

Prin Dispoziția nr. 3165/2013, Primarul Municipiului Craiova a respins restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj și a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În acest sens, dispoziția a fost comunicată Prefecturii și Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor în vederea aducerii la îndeplinire. Până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 278 din 17 mai 2013, nu a fost emis un titlu de despăgubire.

Criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013 sunt nefondate.

Potrivit art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013, în forma în vigoare la data de referință:

"(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

(3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), Comisia Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor."

Totodată, prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile art. 17 alin. (1) lit. a) și ale art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate.

Curtea Constituțională a avut în vedere în special acele situații în care instanțele judecătorești au constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul Legii nr. 10/2001 și au obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, reținându-se totodată că, atâta timp cât propunerea de acordare despăgubiri și cuantumul despăgubirilor au fost stabilite de o instanță judecătorească, un organ administrativ nu poate exercita atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești prin instituirea unui sistem concurent cu sistemul instanțelor de judecată.

Având în vedere că prin sentința civilă nr. 1293/PI/04.05.2009 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON valoarea actuală a imobilului din Craiova, str. x, fiind stabilit totodată dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, preluat abuziv, iar în temeiul acesteia, prin Dispoziția nr. 3165/2013, Primarul Municipiului Craiova a respins restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, județul Dolj și a propus acordarea de despăgubiri în cuantum de 400.000 RON, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în mod judicios instanța de fond a reținut că în speță sunt incidente prevederile art. 41 alin. (1) și (3) din Legea nr. 165/2013.

În acest context vor fi respinse și criticile recurentei-pârâte potrivit cărora în mod nelegal instanța de fond ar fi reținut că prin sentința civilă nr. 1293/PI/04.05.2009, Tribunalul Timiș a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul solicitat, fapt ce ar atrage incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 686/26.11.2014, fiind aplicabile speței dedusă judecății dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 269/2014.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că în speță este aplicabilă Decizia nr. 269/2014, prin care Curtea Constituțională a stabilit că CNCI are obligația de a verifica existența dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate, dar situația premisă în prezenta cauză este diferită.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, așa cum s-a menționat și în precedent, situația de fapt reținută în cauză se circumscrie situațiilor reținute prin considerentele Deciziei nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 68 din 27 ianuarie 2015, paragraful 21, Curtea a reținut că atribuția conferită de legiuitor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești. Curtea apreciază că numai o instanță judecătorească învestită de lege cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești o poate invalida. A recunoaște Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia competența de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaște un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

La paragraful 27 din aceeași decizie Curtea a constatat că prin reglementarea în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului a competenței de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii și a cuantumului despăgubirilor și în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească echivalează cu instituirea unei noi căi de atac și, implicit, a unui sistem concurent cu sistemul instanțelor judecătorești în ceea ce privește înfăptuirea justiției.

Totodată, prin Decizia nr. 715 din 09 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 13 februarie 2015, paragraful 26, Curtea a reținut că este firesc ca obligația emiterii titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 să fie executată în condițiile noii legi, aceasta fiind tocmai expresia concretă a principiului tempus regit actum și a principiului aplicării imediate a legii noi. Situația celor care au calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care se stabilește în sarcina autorității publice pârâte o obligație de a face, este net diferită de cea potrivit căreia printr-o sentință judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condițiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce privește modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite.

Nefondate sunt și criticile recurentei-pârâte privind inexistența în cauză a refuzului nejustificat.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Înalta Curte împărtășește opinia instanței de fond potrivit căreia refuzul exprimat de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor de a-și îndeplini atribuțiile de la art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu motivarea că este necesară promovarea unei acțiuni având ca obiect lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1293/PI/2009 a Tribunalului Timiș, este nejustificat.

În condițiile în care sentința civilă nr. 1293/PI/2009 a Tribunalului Timiș este definitivă și irevocabilă, așa cum s-a reținut în precedent, solicitarea autorității pârâte administrative încalcă prezumția de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri și, implicit, principiul securității raporturilor juridice care impune ca nicio parte a unui proces să nu poată determina redeschiderea unui proces, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei.

Totodată, instanța de control judiciar, reține că motivarea refuzului, expusă prin notele de ședință depuse de recurenta-pârâtă în cel de al doilea ciclu procesual la instanța de fond și reiterată prin cererea de recurs, diferă de motivarea refuzului din procedura administrativă, respectiv că dosarul de despăgubire nr. 55232/CC nu se încadrează în situația de excepție prevăzută de dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, că instanțele nu s-au pronunțat cu privire la toate cele 3 elemente (calitate, drept și întindere), critică care de asemenea nu poate fi primită, având în vedere că toate cele trei aspecte au fost tranșate anterior de către instanțele judecătorești în mod definitiv și irevocabil, încât norma de drept invocată nu este aplicabilă prezentului raport juridic.

În consecință, conduita autorităților pârâte constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, respectiv a drepturilor conferite de lege și care decurg dintr-o hotărâre judecătorească executorie, potrivit art. 433-435 din C. proc. civ., reprezintă exces de putere, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte respinge și criticile recurentei-pârâte privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Contrar susținerilor recurentei-pârâte potrivit cărora a dovedit lipsa culpei în soluționarea dosarului de despăgubire al intimatei-reclamante, instanța de recurs reține că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită chiar prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului, conduita părților fiind relevantă doar în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere) - art. 454 din C. proc. civ., ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, având în vedere că recurenta-pârâtă a pierdut procesul, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., în mod corect instanța de fond a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, referitor la criticile recurentei-pârâte privind neaplicarea de către instanța de fond a prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce privește reducerea onorariului avocațial, Înalta Curte amintește că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În concluzie, în cauză sunt îndeplinite condițiile privind existența unui refuz nejustificat din partea autorităților administrative pârâte, iar hotărârea instanței de fond care l-a constatat este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva sentinței civile nr. 63 din 04 februarie 2019 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.