ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6346/2020

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.11.2019, reclamantul Parchetul de pe lângă ICCJ - Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ, suspendarea executării Ordinului nr. 291 din 9 noiembrie 2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 976 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității ca nefondată.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit cererea de suspendare a executării ordinului nr. 291/19.11.2019 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Transferul inspectorilor antifraudă în cadrul DIICOT trebuia aprobat numai de către procurorul-șef al acestei structuri de parchet specialitate, iar nu de către procurorul general al PICCJ, numirea acestora putând fi făcută doar potrivit prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 78/2016. Acest lucru era cu atât mai necesar cu cât nu toți inspectorii antifraudă transferați prin ordin al procurorului general al PICCJ pe posturi de specialiști la DIICOT îndeplineau condițiile minime de vechime în specialitatea studiilor (anume 7 ani), condiții specifice care au fost solicitate de direcție la organizarea tuturor concursurilor de recrutare a celorlalți specialiști din cadrul DIICOT, în aplicarea art. 506 din O.U.G. nr. 57/2019.

A menționat recurenta că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că nu a fost demonstrată paguba iminentă constând în grevarea, începând cu 11.11.2019, a bugetului DIICOT cu sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite inspectorilor antifraudă transferați de la ANAF și reîncadrați pe funcții de specialiști în cadrul DIICOT, conform ordinului nr. 291/2019. A arătat că prin aplicarea ordinului nr. 291/2019 se constată diferențe salariale semnificative, urmare a creșterii considerabile a cheltuielilor cu plata drepturilor bănești. Într-o singură lună, cheltuielile efectuate cu plata salariilor a 25 de specialiști a înregistrat o creștere cu 189897 RON, ceea ce reprezintă 2.278.764 RON pe an.

În concluzie, recurenta a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 291 din 9 noiembrie2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a criticat sentința instanței de fond, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanța a apreciat în mod greșit că nu sunt îndeplinite cerințele privind existența cazului bine justificat și a pagubei iminente.

Examinând criticile expuse de reclamantă, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, prima instanță constatând în mod corect că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Ordinului nr. 291 din 9 noiembrie 2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamantă, care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

Pe cale de consecință, împrejurările de fapt și de drept care ar putea contura existența unui caz bine justificat nu pot coincide cu motivele de nelegalitate a deciziei contestate, ce reclamă o cercetare amănunțită, pe baza unui probatoriu mult mai complex decât cel necesar pentru decelarea facilă a elementelor care afectează forma sau conținutul actului administrativ a cărui executare s-a cerut a fi suspendată.

În baza probatoriului existent în acest cadru procesual și în urma unei analize a aparenței de temeinicie a motivelor invocate, prima instanță a apreciat în mod corect că nu există suficiente indicii care să justifice luarea măsurii suspendării actului administrativ, argumentele invocate de reclamantă nefiind de natură să creeze o îndoială suficient de mare cu privire legalitatea acestui act.

Analizând aspectele invocate de către reclamantă prin cererea de suspendare a executării, Înalta Curte constată că nu pot fi identificate argumente care să confere aparența de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, pentru a fi îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Astfel, prin art. II alin. (2) din Legea nr. 199/2019, "(2) Persoanele încadrate pe funcția de inspector antifraudă în cadrul Direcției de combatere a fraudelor la data intrării în vigoare a prezentei legi se transferă și se reîncadrează în cadrul parchetelor pe posturi de specialiști prevăzuți la art. 116 alin. (5) și art. 120

1

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Potrivit art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, "5) În cadrul parchetelor pot fi numiți, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală."

Potrivit art. 120

1

din Legea nr. 304/2004, "În cadrul parchetelor își pot desfășura activitatea specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală."

În vederea punerii în aplicare a prevederilor articolului menționat, a fost emis Ordinul nr. 291/19.11.2019 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 11 noiembrie 2019, inspectorii antifraudă transferați de la Direcția de combatere a fraudelor - ANAF se reîncadrează în funcția de specialiști în cadrul Ministerului Public. Anexa 3

Înalta Curte reține că suspendarea executării actului administrativ constituie o măsură excepțională prin care instanța de judecată înlătură caracterul executoriu din oficiu al actului administrativ, astfel că luarea acestei măsuri presupune dovedirea existenței acelor împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, dar mai ales a necesității înlăturării temporare a caracterului executoriu al actului pentru a preveni o pagubă iminentă.

Determinarea existenței cazului bine justificat nu presupune, deci, analiza în fond a legalității actului administrativ a cărui executare se solicită a fi suspendată, fiind suficientă o analiză sumară a actului, în aparență, fără prejudecarea fondului, prin raportare la motivele de fapt și de drept invocate de reclamant în baza unui probatoriu minimal, iar în speță instanța de fond a reținut corect că nu este necesară o hotărâre de guvern de mărire a numărului posturilor de specialiști din cadrul DIICOT.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, numărul maxim al posturilor de specialiști ce pot funcționa în cadrul DIICOT este de 40, iar potrivit Anexei 3 a ordinului contestat cu privire la DIICOT, existau 28 de specialiști antifraudă în această structură care urma să fie reîncadrați potrivit dispozițiilor ordinului.

În acest context, analizând motivele invocate de recurenta-reclamantă în dovedirea cazului bine justificat în sensul că cele 40 de posturi de specialiști erau deja ocupate la data intrării în vigoare a ordinului atacat și că posturile de inspector antifraudă cu privire la care s-a dispus detașarea potrivit O.U.G. nr. 74/2013 nu pot fi adăugate la cele stabilite prin O.U.G. nr. 78/2016, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește competența de a emite ordinul a cărui suspendare se solicită, instanța de fond a reținut în mod corect că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție coordonează activitatea parchetelor din subordine conform art. 70 alin. (1) din Legea 304/2004, iar în temeiul art. 70 alin. (4) din Legea 304/2004, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ordonator principal de credite.

Totodată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 la care fac trimitere dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 199/1999, "5) În cadrul parchetelor pot fi numiți, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală."

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt reliefate, de către recurenta-reclamantă, împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, din analiza prevederilor art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că această noțiune are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că cerința pagubei iminente este îndeplinită prin faptul că, prin aplicarea ordinului nr. 291/2019, se constată diferențe salariale semnificative, urmare a creșterii considerabile a cheltuielilor cu plata drepturilor bănești.

Înalta Curte reține că, în justificarea îndeplinirii condiției pagubei iminente, nu pot fi invocate pur și simplu efectele actului, reclamanta având obligația de a dovedi producerea unui prejudiciu concret, real, prin punerea în executare a acestuia. Astfel, executarea unui act administrativ ce se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însă și o pagubă, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât s-ar putea ajunge la concluzia că cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative astfel cum acesta este reglementată de Legea nr. 554/2004.

Din această perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă, care are sarcina probei, nu a depus nicio dovadă la dosarul cauzei privind faptul că sumele ar afecta grav activitatea instituției.

Prin urmare, deși recurenta-reclamantă a înfățișat o serie de consecințe ale actului administrativ fiscal a cărui suspendare o solicită, se constată că acestea au caracter teoretic și pur ipotetic, fiind raportate la un risc financiar eventual, iar nu la unul actual și iminent.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reține că, în absența dovedirii existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta Direcția de Investigare a Infrastructurilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței civile nr. 976 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Direcția de Investigare a Infrastructurilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva sentinței civile nr. 976 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2020.