Decizia nr. 6257/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 06.10.2014 sub nr. x/2014, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de Management pentru Program Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice" (AM POS CCE), a solicitat instanței, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 să constate caracterul interpretabil/vag al clauzei prevăzute de articolul 17 pct. 7 din Contractul de finanțare nr. x și care, în fapt, reprezintă temeiul încheierii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din data de 09.05.2014, privind Contractul de finanțare 243/3m/13.07.2011 pentru obiectul " Achiziție utilaje la A. ", al S.C. A. S.R.L. și să se stabilească că interpretarea corectă a acestei clauze trebuie să fie în conformitate cu prevederile europene și naționale în materia fondurilor europene, indicate mai jos; să se anuleze în totalitate Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din data de 09.05.2014, privind Contractul de finanțare 243/3m/13.07.2011 pentru obiectul " Achiziție utilaje la A. ", prin care s-a dispus recuperarea sumei totale de finanțare a proiectului, și anume 1.074.826,55 RON, acesta fiind un act administrativ emis în baza unor dispoziții ce nu se aplică în acest caz și care o vatămă în drepturile și interesele sale legitime; să se anuleze în tot Decizia nr. 12211 din 20.08.2014 pentru soluționarea contestației formulată de S.C. A. S.R.L. privind Proiectul nr. 243/3m/13.07.2011 "Achiziție utilaj la A." cod SMIS 270074 prin care pârâtul respinge Contestația cu nr. 579/30.06.2014 depusă de reclamantă împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a corecțiilor financiare nr. x/26.05.2014 și menține titlul de creanță, respectiv acest Proces-verbal, stabilind în sarcina subsemnatei o creanță bugetară de 1.074.826,55 RON (sumă care fusese de fapt suma de finanțare din fonduri europene nerambursabile a Proiectului nr. 243/3m/13.07.2011), cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Curtea de Apel Cluj, secția a III -a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 185 din 04 iulie 2018, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoru cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Autoritatea de Management pentru Program Operațional Sectorial"Creșterea Competitivității Economice" (AM POS CCE și în consecință, a dispus anularea procesului-verbal din 09.05.2014 și a deciziei nr. x din 20.08.2014. Totodată, a obligat pârâta să achite reclamantei 8.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursurile declarate și motivele înfățișate Împotriva sentinței nr. 185 din 4 iulie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, iar reclamanta S.C. A. S.R.L., la rândul său, a declarat recurs incident. 3.1. Recursul principal Pârâtul Ministerul Fondurilor Europene a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate, astfel că, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării litigiului în fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivarea recursului, s-a arătat, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită sau chiar cu ignorarea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011. Recurentul susține că lipsa parcurgerii procedurii prealabile, în privința capătului de cerere referitor la constatarea caracterului interpretabil al clauzei 17.7 din Contractul de finanțare, conduce la inadmisibilitatea acestui petit, în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Deși instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui capăt de cerere din acțiunea introductivă, precizează recurenta, cât timp sentința are la bază tocmai analizarea și cenzurarea clauzei menționate din contract, instanța era limitată doar la verificarea legalității și temeiniciei procesului-verbal și a deciziei de soluționare a contestației. Astfel, recurenta învederează că părțile și-au însușit conținutul contractului în forma rezultată în urma semnării lui, iar instanța nu se poate substitui voinței acestora fără a aduce atingere principiului forței obligatorii a contractului instituit de art. 1270 din C. civ. Caracterul pretins disproporționat al sancțiunii anulării contractului de finanțare excede așadar limitelor de drept material și procedural în interiorul cărora instanța era ținută să analizeze și să se pronunțe asupra pretențiilor reclamantei. În speță, instanța de fond a constatat că, într-adevăr, declarația depusă de societate nu corespundea realității atâta timp cât aceasta figura cu datorii la bugetul de stat, la momentul de referință, iar faptul că ulterior respectivele datorii au fost stinse nu mai prezintă relevanță, atâta vreme dispozițiile art. 17.7 din Contract nu reglementează o eventuală clemență în situația în care viciile documentelor de eligibilitate sunt ulterior acoperite. Nulitatea contractului, precizează recurentul, a fost stabilită prin respectivul act juridic și asumată de societate, astfel că un eventual caracter disproporționat al sancțiunii trebuie analizat în funcție de prevederile contractuale, după și în situația parcurgerii etapei prealabile din Legea contenciosului administrativ și nu ale O.U.G. nr. 66/2011. Contrar susținerilor primei instanței, nulitatea contractului nu reprezintă o corecție financiară ci o sancțiune de drept comun care desființează cu efect retroactiv actul juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor de valabilitate, pentru că, în situația în care documentele depuse de societate ar fi fost exacte de la bun început, finanțarea nu s-ar mai fi acordat, având în vedere că cerințele de a căror îndeplinire era ținut solicitantul sunt stricte și trebuie îndeplinite cumulativ. În plus, în opinia recurentului, instanța de fond nu era în măsură să facă aprecieri cu privire la oportunitatea aplicării unei clauze contractuale stabilite de către părți, fiind terț față de aceasta, iar părțile pot stabili și asuma cazuri de reziliere convențională (pacte comisorii), conform prevederilor art. 1553 din C. civ., putând dispune, fără intervenția instanței, încetarea unui contract în situația neexecutării unor obligații determinate. Referitor la abaterea privind modul de desfășurare a procedurii de achiziție a mijloacelor fixe din Proiect, recurenta a precizat că aceasta s-a realizat conform Anexei V (norme de achiziții) la Contractul de finanțare, având drept criteriu de selecție oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, astfel că livrarea liniei de paleți a avut loc în baza contractului de furnizare nr. x/12.09.2011 încheiat între reclamantă și B.. Însă, în urma verificărilor efectuate pe bază documentară s-a constatat că documentele depuse de societate în cadrul cererii de rambursare nr. x sunt neconforme întrucât atestă în mod nereal că predarea-primirea, respectiv punerea în funcțiune a echipamentului linie de făcut paleți a fost făcută anterior datei reale de livrare. Caracterul fals al documentelor este susținut nu numai de datele nereale de livrare ci și de faptul că bunurile au fost tratate numai pe teritoriul României, documentele fiind întocmite de așa manieră încât să creeze falsa aparență că a fost vorba de o livrare intracomunitară în scopul evitării plății TVA-ului, însă, în pofida acestui fapt, pe care se pare că și l-a însușit, în mod greșit instanța de fond a conchis că acesta este cheltuială neeligibilă, fiind responsabilitatea beneficiarului, astfel că nu poate fi considerată neregulă. În fine, invocând jurisprudența CJUE în interpretarea normelor Regulamentului nr. 2988/95 cu privire la protejarea intereselor financiare ale Uniunii, în special în privința noțiunii de neregulă, astfel cum este definită și de prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv cauzele C-599/13, C-807/12, C-158/08, C-2230/14, recurentul a învederat că echipa de control din cadrul AM POS CCE a apreciat corect faptul că societatea a încălcat prevederile art. 14 alin. (1) din ordonanță. 3.2. Recursul incident Reclamanta a declarat recurs incident împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a soluției în ceea ce privește respingerea petitului nr. 1 din acțiunea introductivă și, în consecință, să se dispună constatarea caracterului interpretabil/vag al clauzei prevăzute de articolul 17 pct. 7 din Contractul de finanțare nr. x și care, în fapt, reprezintă temeiul încheierii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare din 09.05.2014. În motivarea recursului incident s-a arătat că, deși soluția este cuprinsă în dispozitivul sentinței (acțiunea este admisă în parte, doar cu privire la petitele 2 și 3), nu există o motivare cu privire la rațiunea pentru care instanța a considerat că nu este fondat petitul nr. 1, fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea la recursul principal, intimata-reclamantă a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În susținerea acestei poziții procesuale, intimata a precizat că mare parte din criticile aduse sunt legate de starea de fapt și reprezintă o reformulare a obiecțiunilor la raportul de expertiză fiscală administrat în cauză, iar în recurs, instanța de control judiciar nu se poate pronunța decât asupra legalității hotărârii atacate, însă nu și asupra temeiniciei acesteia. Intimata a mai menționat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente, precum și a principiilor libertății contractuale, proporționalității sau bunei credințe În plus, intimata a învederat că declarația de eligibilitate nu putea conduce la nulitatea contractului, întrucât, pentru a se putea constata nulitatea contractului, trebuia ca viciul să fie concomitent și nu anterior încheierii acestuia, iar la momentul semnării contractului datoria la bugetul local nu mai exista, fiind achitată la data de 29.11.2010. În ceea ce privește scrisorile de transport, intimata a relevat că recurenta face abstracție de împrejurarea că organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei în ceea ce o privește nu numai pe aceasta dar și pe administratorul său, constatându-se că nu se poate reține o fraudă în legătură cu întocmirea acestor CMR-uri, precum și de faptul că nu s-a produs un prejudiciu bugetului național sau al Uniunii, întrucât neregularitățile legate de aceste documente nu au legătură cu executarea contractului, conform art. 6 din contractul de finanțare, TVA-ul constituind o cheltuială neeligibilă. Recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene, prin întâmpinarea la recursul incident al recurentei-reclamante, a înțeles să invoce excepția nulității acestuia, arătând că recursul recurentei-reclamante este în mod greșit întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond a ignorat complet primul capăt de cerere din acțiunea introductivă, lăsându-l nesoluționat.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 3 decembrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 25 noiembrie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând sentința pronunțată de instanța de fond, prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, raportat la starea de fapt rezultată din piesele dosarului, precum și a criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, potrivit considerentelor care succed: 1. Recursul principal Recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a criticat sentința pronunțată de instanța de fond sub mai multe aspecte. O primă critică privește faptul că instanța de fond a procedat la analizarea și cenzurarea clauzei inserate în cuprinsul art. 17.7 din Contractul de finanțare, cu eludarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, coroborate cu dispozițiile art. 193 C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă în termenii și condițiile prevăzute de normele legale menționate, caracterul pretins disproporționat al sancțiunii anulării contractului de finanțare excedând limitelor de drept material și procesual în interiorul cărora instanța este ținută a se pronunța. Înalta Curte menționează că această critică nu poate fi primită, în contextul în care recurenta-pârâtă nu a invocat în fața instanței de fond, în condițiile art. 193 C. proc. civ., adică prin întâmpinare, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere din acțiunea introductivă, referitor la constatarea caracterului interpretabil al clauzei prevăzute de art. 17.7 din contractul de finanțare, pentru lipsa procedurii prealabile instituite de art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind astfel decăzut din dreptul de a mai invoca o asemenea excepție, conform prevederilor alin. (2) al aceleiași norme procesuale. În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă se află în eroare susținând că instanța de fond a procedat la analizarea și cenzurarea prevederilor art. 17.7 din Contractul de finanțare. Din lecturarea considerentelor sentinței atacate se poate ușor decela faptul că judecătorul fondului nu a procedat la cenzurarea acestei clauze contractuale, ci a procedat la efectuarea examenului de legalitate al actului administrativ contestat, respectiv al procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/26.05.2014, prin care s-a constatat că societatea nu a depus documente conforme cu realitatea în dovedirea eligibilității, fapt de natură a atrage anularea contractului. Or, statul de drept presupune, pe de o parte, principiul legalității, fără a se reduce la acesta, iar, pe de altă parte, permite administrației publice, implicit celei locale să-și exercite puterea discreționară, anume "acea marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune în limitele competenței sale". Însă, această putere discreționară sau drept de apreciere ori oportunitate, cum mai este denumită în literatura de specialitate, nu este nelimitată, "cenzurarea" acesteia putând interveni atunci când este afectată chiar legalitatea și când, practic, se acționează cu exces de putere, nemaiputându-se vorbi despre o bună administrare. În cadrul acestuia examen, instanța a considerat, practic, că sancțiunea nulității contractului apare ca fiind excesivă prin raportare la principiul proporționalității și la circumstanțele factuale concrete ale cauzei. Din perspectiva aplicării principiului proporționalității, Înalta Curte apreciază că prima instanță a avut o abordare justă, ținând seama de particularitățile cauzei. Astfel, a reținut corect că este excesivă aprecierea declarației de eligibilitate dată de reclamantă, din data de 02.09.2010, în care se regăsesc date necorespunzătoare în legătură cu datoriile sale la bugetul local, ca fiind neconformă, în condițiile în care, la momentul semnării contractului de finanțare nr. x, reclamanta nu înregistra obligații de plată, cele aferente datei de 02.09.2010 fiind achitate la data de 29.11.2010, după cum rezultă din adresa nr. x/15.04.2013 emisă de Primăria Crișeni. De asemenea, instanța de fond a reținut corect faptul că, prin raportare la valoarea obligațiilor de plată neachitate la momentul depunerii cererii de finanțare, în cuantum de 2407 RON, din care valoarea ce depășește 1/6 din totalul obligațiilor datorate în ultimul trimestru este de 2050 RON, coroborat cu împrejurarea că semnatarul declarației de eligibilitate - reprezentantul societății nu a acționat cu rea-credință, neexistând intenția de fraudare, creanța stabilită în sarcina reclamantei, urmare a activării sancțiunii anulării contractului, în temeiul art. 17.7 din cuprinsul acesteia, nu respectă principiul proporționalității, rezultat din prevederile art. 2 lit. n), art. 6 alin. (1) și (3) 2 și 4 și art. 27 alin. (5) din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și al stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia. În acest context, Înalta Curte reafirmă că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar în scopul realizării obiectivelor urmărite, prin aceasta înțelegându-se faptul că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile urmărite (a se vedea Hotărârea Curții Europene de Justiție din 5 mai 1998, National Farmers' Union și alții, C-157/96). În litigiul pendinte, se constată că scopul urmărit de către pârât este legitim având în vedere necesitatea protejării intereselor financiare ale Uniunii, prin aplicarea de măsuri de prevenire a fraudelor, a corupției și a oricăror altor activități ilegale, prin controale efective și prin recuperarea sumelor plătite în mod necuvenit, neregulile trebuind combătute prin sancțiuni efective, însă în cauză acestea sunt disproporționate fiindcă acțiunea reproșată reclamantei este de o gravitate minimă, nesemnificativă, lipsită de efecte în plan practic. În aprecierea Înaltei Curți, natura formală a neregulii reținute de către autoritatea pârâtă este ostensibilă, fără a avea vreo implicație financiară reală sau potențială, astfel că nu se impunea aplicarea vreunei corecții, sub forma obligării la restituirea sumelor anterior plătite în baza contractului de finanțare, esențial fiind faptul că, la momentul semnării acestuia de către părți, reclamanta era eligibilă, neînregistrând obligații de plată, astfel cum în cele de mai sus s-a reținut, împrejurare de altfel necontestată de către recurentul-pârât. Astfel cum s-a reținut în mod constant și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 1979, Haner c. Land RheinlandPfalz, C-44/79; Cauza R. c. Intervention Board, ex parte E.D.&F.Man Sugar Ltd, c-181/84), ținând cont de tradițiile constituționale comune statelor membre, măsurile și restricțiile impuse de autoritățile publice trebuie să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de comunitate și să nu afecteze în mod disproporționat drepturile și interesele legitime ale destinatarului. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte învederează că, în aplicarea principiului proporționalității, prevăzut în dreptul național și de art. 2 lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011, instanța de contencios unional a stabilit că sancțiunile din dreptul intern trebuie să fie întotdeauna proporționale cu gravitatea abuzului (cauza C-146/05 Collée KG împotriva Finanzamt Limburg an der Lahn), iar măsura să nu depășească ceea ce este necesar pentru că ea devine improprie scopului urmărit (cauza C-45/06 Campina). Referitor la cea de-a doua abatere constatată de către pârât, Înalta Curte constată că aceasta privește, în esență, caracterul fals al documentelor care atestă achiziționarea echipamentelor care intrau în componența instalației, prin procesul-verbal contestat reținându-se că acestea conțin date nereale de livrare și faptul că bunurile au fost tratate numai pe teritoriul României, documentele fiind întocmite încât să creeze falsa aparență că a fost vorba despre o livrare intracomunitară în scopul evitării plății TVA-ului. Sub acest aspect este de reținut că, potrivit prevederilor art. 6 din Contractul de finanțare, TVA-ul constituie o cheltuială neeligibilă, împrejurare corect reținută și de către judecătorul fondului. Prin urmare, recurentul se află în eroare susținând că societatea nu a respectat prevederile naționale și comunitare în domeniul achizițiilor publice, fapt care determină neeligilitatea cheltuielilor cu achiziționarea echipamentelor, în condițiile în care chestiunea unei livrări comunitare simulate constituie mai degrabă o chestiune de fiscalitate, din perspectiva TVA-ului, care excede contractului de finanțare din moment de TVA-ul nu constituie cheltuială eligibilă, neavând legătură intrinsecă cu procedura achiziției bunurilor în materialitatea lor care s-a desfășurat cu respectarea criteriului de selecție prevăzut în Normele interne de achiziții, anexă la contract, respectiv oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic. Pe de altă parte, pârâtul nu a invocat fictivitatea operațiunilor din punct de vedere al realității achiziționării echipamentelor, bunurile fiind identificate în materialitatea lor la locul implementării proiectului, după cum rezultă din Nota de control întocmită de DLAF existentă la dosarul cauzei, iar împrejurarea că bunurile au fost livrate anterior datei menționate în documentele justificative este lipsită de relevanță, importantă fiind achiziția efectivă a acestora care nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Ca atare, pretinsa abatere nu are susținere factuală și juridică, după cum rezultă din piesele dosarului, astfel că nu se identifică un eventual prejudiciu care să justifice restituirea sumelor de către reclamantă, după cum judicios a reținut și instanța de fond. În plus, instanța de recurs reține ca având aplicabilitate în speță și poziția exprimată de Tribunalul de Primă Instanță în cauza Comisia/Parthenon (T 7/05, Rep. II-100, pct. 94-107), conform căreia atunci când se constată o încălcare a dispozițiilor contractuale de către beneficiarul fondurilor nerambursabile, autoritatea contractantă are o marjă de apreciere în privința luării unor decizii cu caracter sancționator, doar dacă încălcarea este suficient de gravă, iar în speță, chiar acceptând existența unei asemenea încălcări, gravitatea acesteia este minimă. 2. Recursul incident Prin recursul incident declarat, reclamanta a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul nemotivării soluției de respingere a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului interpretabil al clauzei prevăzute în cuprinsul art. 17.7 din Contractul de finanțare, apreciind astfel incidența în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și pe cale de consecință a solicitat instanței de recurs, urmare a rejudecării, să procedeze la admiterea acestui petit din acțiunea introductivă. Lecturând sentința atacată, Înalta Curte constată că, deși prin dispozitivul acesteia s-a dispus admiterea în parte a acțiunii introductive, cu consecința anulării procesului-verbal contestat și a deciziei de soluționare a contestației, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere din acțiunea introductivă, astfel că acest aspect nu poate fi supus controlului de legalitate exercitat în recurs, constituind o chestiune care se circumstanțiază prevederilor art. 444 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, în recurs nu se poate analiza omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra unui capăt de cerere ori a unei cereri, după cum rezultă și din economia dispozițiilor art. 445 C. proc. civ. civ. Prin urmare, motivul de nelegalitate invocat prin recursul incident nu își găsește aplicabilitatea în cauză. III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior expuse și constatând că hotărârea instanței de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.