ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6174/2020

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 31.05.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de acordare a indemnizației de asigurare (despăgubiri materiale și morale) și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 48 din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a obligat pârâtul la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire nr. x/29.03.2017, formulate de reclamant, conform prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și la plata către reclamant a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 48 din 11 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantului și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubiri, situație în care conduita autorității publice se va analiza prin prisma criteriului termenului rezonabil, sens în care invocă complexitatea procedurii și volumul extrem de mare al dosarelor și al cererilor de plată înregistrate. Arată că soluționarea cu prioritate a cererii reclamantului ar însemna schimbarea ordinii cronologice de soluționare a cererilor. În acest sens, invocă dispozițiile art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, din interpretarea căruia reiese că parcurgerea procedurii administrative presupune efectuarea atât a unei analize cu privire la îndeplinirea condițiilor formale pentru plata despăgubirilor, cât și a unei analize de fond a cererii.

Susține că sentința recurată nu respectă principiul egalității de tratament a petentilor, încălcând astfel dispozițiile art. 15 din Legea 213/2015, care prevede că cererile se soluționează pe măsura înregistrării lor.

De asemenea, critică faptul că prima instanță a reținut că FGA nu a depus niciun înscris din care să rezulte eventuala supraaglomerare în care se afla și care îl împiedică să fie operativ, având în vedere că este de notorietate falimentul societăților B. și C., a căror activitate a fost preluată de către FGA.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, precum și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de acordare a indemnizației de asigurare privind despăgubiri materiale și morale.

Prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâtul la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire nr. x/29.03.2017, formulate de reclamant.

În ceea ce privește fondul litigiului, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților susține, în esență, citând dispozițiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care să soluționeze cererea intimatului-reclamant.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esență, sunt centrate pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează termenul de soluționare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) și (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluționare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimatului - reclamant și nu poate constitui un motiv care să golească de conținut drepturile acestuia.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ca garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu-zise, ci și celei administrative sau execuționale.

Termenul rezonabil constituie și o garanție a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deși nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activității autorităților publice.

Astfel, soluționarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic și legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcție de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natură a permite FGA să urmeze toate operațiunile administrative impuse de cadrul normativ, fără a prelungi procedura sine die.

De altfel, nici până la soluționarea prezentului recurs nu s-a făcut dovada soluționării de către recurentul-pârât a cererii de despăgubire formulate de către reclamant la data de 29.03.2017, ceea ce constituie o confirmare a soluției pronunțate de către instanța de fond, criticile formulate prin cererea de recurs nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 48 din 11 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., va obligă recurentul-pârât, ca parte care a pierdut procesul, la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 48 din 11 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-reclamant.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 19 noiembrie 2020.