ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6138/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2018, la data de 26.07.2018, reclamanta A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România (numită în continuare UNBR), să se dispună anularea deciziei Consiliului UNBR nr. 333/17.02.2018, de respingere a plângerii îndreptate împotriva deciziei Comisiei permanente a UNBR nr. 20-AE-2017 din 08.09.2017, referitor la modificarea Avizului Conform nr. 03-AE-2017 din 22.03.2017 și obligarea pârâtei la modificarea menționatului aviz, pentru acordarea dreptului de a practica sub titlul obținut în Franța, inclusiv în drept românesc.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 294 din 23 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, s-a dispus anularea deciziei emise de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România sub nr. x/17.02.2018, a fost obligată pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România la modificarea Avizului Conform privind atestarea calificării de avocat pentru înscrierea în Tabloul Baroului Timișoara, prevăzând dreptul reclamantei de a exercita profesia de avocat sub titlul profesional din statul membru de origine (Franța), inclusiv în drept românesc fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 294 din 23 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au formulat cereri de recurs reclamanta A. și pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, criticând hotărârea pentru nelegalitate. 3.1 Recurenta-reclamantă A., prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat înlăturarea considerentelor sentinței recurate, cu menținerea soluției din dispozitiv, în baza art. 461 alin. (2) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004. În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a aplicat în mod greșit normele de drept material, unele considerente fiind contradictorii. În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 98 din Legea nr. 51/1995 care reglementează dreptul avocaților comunitari care profesează în România sub titlul de origine de a desfășura aceleași activități profesionale ca și avocații naționali, fără a institui nicio restricție. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost de a limita dreptul acestor avocați, astfel cum reține instanța de fond, ar fi trimis în mod expres la dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995. Or, din dispozițiile art. 98 din Legea nr. 51/1995 rezultă că nu aceasta a fost intenția legiuitorului român, dispozițiile art. 13 alin. (4) aplicându-se doar avocaților străini, alții decât cei comunitari. 3.2 Recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România, prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În susținerea cererii, recurenta-pârâtă a arătat că dispozițiile art. 13 alin. (2) și (4) din Legea nr. 51/1995 se aplică nu numai avocaților români, ci tuturor avocaților, membri ai unui barou dintr-o altă țară UE sau non UE în ceea ce privește activitatea de consultanță juridică privind dreptul românesc și respectiv concluziile orale sau scrise în fața instanțelor judecătorești, dispozițiile art. 98 din Legea nr. 51/1995 aplicându-se cu respectarea normei obligatorii prevăzută de art. 13 alin. (2) și (4) din lege. În opinia recurentei-pârâte, avocații membri ai unui barou străin pot pune concluzii orale sau scris în fața instanțelor de arbitraj internațional și pot desfășura activitățile prevăzute de art. 3 alin. (1) din lege, cu excepția celor de la lit. a) și t) . A mai arătat că dispozițiile art. 13 alin. (2) și (4) din Legea nr. 51/1995 completată cu dispozițiile referitoare la profesia de avocat cuprinse în Legea nr. 200/2004 se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Directiva 98/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului, legiuitorul român impunând limite cu privire la exercitarea profesiei de avocat de către alți avocați decât avocații români. De asemenea, spre deosebire de dispozițiile cuprinse în regulamentele UE, dispozițiile din Directiva 98/5/CE nu au efect direct în legislația internă, fiind necesară transpunerea acesteia în legislația națională, respectiv Legea nr. 51/1995 și dispozițiile din alte legi care fac referire la profesia de avocat, iar transpunerea lasă la dispoziția statelor o marjă de apreciere.

Apărările formulate în recurs 4.1 Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului formulat de pârâtă și, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În esență a subliniat faptul că art. 13 din Legea nr. 51/1995 invocat de recurenta-pârâtă este destinat doar avocaților străini non comunitari. Totodată a arătat că recurenta-pârâtă nu face distincția cu privire la noțiunea de avocat care exersează sub titlu de origine, citând incomplet norma legală. 4.2 Recurenta-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă și admiterea propriului recurs. În esență, a arătat că, la interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în mod corect instanța de fond a reținut că Statul Român are un drept de apreciere în a stabili anumite interdicții cu privire la avocații proveniți din state membre UE, dreptul de apreciere fiind prevăzut de art. 5 alin. (3) din Directiva 98/5/CE a Parlamentului European. 4.3. Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției tardivității recursului, arătând că hotărârea a fost comunicată la data de 14.12.2018, recursul fiind depus prin poștă la data de 03.01.2019, cu respectarea termenului de 15 zile, în raport de zilele libere din 31 decembrie 2018, 1 și 2 ianuarie 2019.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul de judecată din 21 octombrie 2020, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului declarat de pârâtă invocată prin întâmpinare de către recurenta-reclamantă, ca neîntemeiată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 6.1. Recursul formulat de reclamanta A. Cu titlu prealabil, în ceea ce privește excepția lipsei de interes în susținerea acțiunii față de suspendarea din profesie a reclamantei invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că este nefondată, întrucât folosul practic urmărit de recurenta-reclamantă rezidă în înlăturarea considerentelor din cuprinsul sentinței recurate, care în opinia recurentei-reclamante sunt contradictorii. Pe fondul recursului declarat împotriva considerentelor sentinței civile nr. 294 din 23 noiembrie 2018, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ decizia Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 333/17.02.2018 prin care s-a respins plângerea formulată împotriva deciziei Comisiei permanente a UNBR nr. 20-AE-2017 din 8.09.2017 cu referire la modificarea avizului din 22.03.2017 în sensul de a se prevedea dreptul recurentei-reclamante de a acorda asistență juridică inclusiv în dreptul românesc și de a asigura reprezentarea clienților în fața instanțelor române, în temeiul art. 98 din Legea nr. 51/1995, solicitând și obligarea autorității pârâte la modificarea avizului în sensul acordării dreptului de a practica sub titlul obținut în Franța, inclusiv în dreptul românesc. Soluționând cauza, curtea de apel a găsit întemeiate criticile de nelegalitate, reținând că refuzul exprimat de autoritatea emitentă a actelor administrative contestate de a-i permite recurentei-reclamante practicarea avocaturii pe teritoriul României sub titlul profesional obținut în statul membru de origine -Franța-, fără susținerea unui examen de verificare a cunoștințelor și fără parcurgerea unui stagiu de 3 ani este nejustificat, fiind contrar legislației naționale și europene. Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar, întrucât reflectă aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză. Răspunzând punctual criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, întrucât judecătorul fondului a indicat situația de fapt reținută, precum și motivele pe care s-a întemeiat soluția, raționamentul urmat fiind expus clar și logic, fără a se identifica contradicții între argumentele enunțate în considerentele hotărârii. În contextul analizei argumentelor recurentei, curtea de apel a reținut că interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 51/1995 permite unica concluzie potrivit căreia exercitarea profesiei de către avocații proveniți din alte state membre UE, sub titlul obținut în statele membre de origine se poate face în statul gazdă, România, după parcurgerea procedurilor de înregistrare la autoritatea competentă (înscriere pe tabloul unui Barou de pe teritoriul acestui stat), fără alte condiții, de susținere a unui examen de verificare a cunoștințelor ori de parcurgere a unui stagiu, inclusiv cu privire la dreptul românesc, singura limitare impusă de legiuitorul național, în exercitarea dreptului de apreciere recunoscut în art. 5 alin. (3) al Directivei Europene 98/5/CE, fiind înscrisă în art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, conform căruia "avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în fața instanțelor judecătorești și a celorlalte organe jurisdicționale și judiciare, cu excepția celor de arbitraj internațional" fără a se face distincție între avocații proveniți din state UE sau non UE. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că excepțiile prevăzute la art. 5 alin. (2) și (3) din Directiva sus menționată, recunoaște statelor membre UE o marjă de apreciere, în ceea ce privește limitarea domeniului de activitate al avocaților care doresc să exercite pe teritoriul lor profesia sub titlul obținut în statul membru de origine. Astfel, art. 5 alin. (2) și (3) din Directivă statuează următoarele: "(2) Statele membre care autorizează, pe teritoriul lor, o anumită categorie de avocați să întocmească acte care conferă competența de a administra bunurile persoanelor decedate sau de a constitui sau a transfera drepturi reale imobiliare care, în alt stat membru, sunt rezervate altor profesii decât aceea de avocat pot exclude de la astfel de activități pe avocații care profesează sub un titlu profesional din statul membru de origine conferit în unul dintre aceste din urmă state membre. (3) Pentru exercitarea activităților legate de reprezentarea și apărarea în justiție a unui client și în măsura în care dreptul statului membru gazdă rezervă aceste activități avocaților care profesează sub titlul profesional al acelui stat, acesta din urmă poate impune avocaților care profesează sub titlurile profesionale din statele membre de origine să lucreze în colaborare fie cu un avocat care profesează înaintea instanțelor sesizate și care, atunci când este necesar, poate fi răspunzător înaintea acesteia, fie cu un "avoue", care își exercită profesia pe lângă instanța respectivă." Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de fond că, exercitând dreptul de apreciere recunoscut în art. 5 alin,3 din Directivă, Statul Român a menținut în legislația națională, în cuprinsul art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, interdicția avocaților străini de a pune concluzii în fața autorităților cu atribuții jurisdicționale, cu excepția celor de arbitraj internațional, interdicția fiind limitată doar la dreptul de a pune concluzii în dezbaterile purtate în fața autorității cu atribuții jurisdicționale, iar nu și la celelalte activități de asistență juridică sau reprezentare. Nefondată este și critica vizând interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 51/1995 întrucât, în mod corect instanța de fond în aplicarea principiilor care guvernează relația dintre dreptul UE și cel național, a interpretat legislația națională în conformitate cu dreptul comunitar, respectiv cu Directiva 98/5/CE, în lumina textului și a finalității acesteia. Astfel, instanța de fond a reținut că regula generală impusă statelor membre de art. 5 alin. (1) al Directivei europene 98/5/CE o constituie recunoașterea necondiționată a dreptului avocaților ce doresc să profeseze sub titlul profesional obținut în statul membru de origine de a acorda consultanță juridică cu privire la dreptul din statul membru de origine, dreptul comunitar, dreptul internațional și dreptul din statul membru gazdă, ceea ce, transpus în dreptul român, corespunde dispozițiilor art. 98 din Legea nr. 51/1995, care recunoaște în mod expres dreptul menționaților profesioniști de a exercita profesia și cu privire la dreptul românesc, în mod necondiționat. Cu toate acestea în exercitarea dreptului de apreciere recunoscut de art. 5 alin. (3) din Directivă, legiuitorul național a limitat exclusiv dreptul de a pune concluzii în fața instanțelor judecătorești ori a altor organe jurisdicționale și judiciare, activitate ce reprezintă doar un segment al drepturilor asociate profesiei de avocat. 6.2 Recursul formulat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România Criticile recurentei-pârâte vizând interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 51/1995 coroborate cu Directiva europeană nr. 98/5/CE, circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a obținut titlul de avocat în Franța, fiind înscrisă în Baroul Lille și a solicitat înregistrarea în Baroul Timiș, pentru a profesa ca avocat comunitar sub titlul profesional din statul membru de origine. Prin Avizul Conform nr. 03-AE-2017 din 22.03.2017, recurenta-pârâtă a aprobat cererea de înscriere în Baroul Timiș ca avocat străin, fără drept de practică în dreptul românesc, refuzul acordării dreptului de practicare a avocaturii pe teritoriul României fiind întemeiat pe dispozițiile art. 13 alin. (2) și (4) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 " Pentru a acorda consultanță juridică privind dreptul românesc, avocatul străin are obligația de a susține un examen de verificare a cunoștințelor de drept românesc și de limba română, organizat de UNBR", iar conform alin. (4) al aceluiași articol "Avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în fața instanței judecătorești și a celorlalte organe jurisdicționale și judiciare, cu excepția celor de arbitraj internațional". Raportat la acest cadru normativ indicat în actele administrative contestate, prima instanță a reținut în mod corect că întrucât litigiul intră în sfera de aplicare a Directivei Europene 98/5/CE, dispozițiile acesteia fiind transpuse în legislația națională în cuprinsul capitolului VIII din Legea nr. 51/1995, interpretarea legislației naționale urmează a se realiza cu luarea în considerare a dreptului european, în lumina textului și finalității urmărite de legislația europeană. În acest context, analizând prevederile capitolului VIII din Legea nr. 51/1995, în mod corect instanța de fond a constatat că dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 sunt în vădită contradicție cu prevederile art. 98 din lege, care transpun regula generală impusă statelor membre prin art. 5 alin. (1) al Directivei, în sensul recunoașterii necondiționate a drepturilor avocaților care doresc să profeseze sub titlul profesional obținut în statul membru de origine de a acorda consultanță juridică cu privire la dreptul din statul membru de origine, dreptul comunitar, dreptul internațional și dreptul din statul membri gazdă. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că Directiva nu condiționează exercitarea profesiei de avocat sub titlul profesional din statul membri de origine de susținerea unui examen de verificare a cunoștințelor ori de parcurgere a unui stagiu de pregătire în dreptul din statul membri gazdă, fiind corecte dezlegările date de instanța de fond cu privire la caracterul nejustificat al refuzului recurentei-pârâte de a permite recurentei-reclamante practicarea avocaturii pe teritoriul Statului Român sub titlul profesional obținut în statul membru de origine fără susținerea unui examen de verificare a cunoștințelor și fără parcurgerea unui stagiu de 3 ani . În schimb, așa cum rezultă din considerentele arătate la pct. 6.1, limitarea înscrisă în dispozițiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 se circumscrie marjei de apreciere recunoscută legiuitorului național în limitarea domeniului de activitate al avocaților care doresc să exercite pe teritoriul lor profesia sub titlul profesional obținut în statul membru de origine.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.