ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6081/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13 iulie 2017, pe rolul Tribunalului Ialomița, secția civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța, Tribunalul Constanța și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert, au solicitat:

(i) obligarea pârâților la plata, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare pentru gradația și vechimea în funcție, a:

- drepturilor reprezentând creșterile salariale de 18% începând cu 01.04.2014 la zi, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective, reprezentând creșterile salariale compuse din suma indexărilor de 2%, 5% și 11%, acordate prin hotărâri judecătorești definitive în baza O.G. nr. 10/2007 și aflate în plată;

- dobânzilor penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată a drepturilor salariale, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective a sumelor cuvenite;

- diferențelor dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială în plată și venitul calculat potrivit VRS de 405 RON, începând cu luna aprilie 2014 până la data de 01.12.2015 și, de la 01.12.2015, majorată cu 10% până la data de 01.10.2016.

(ii) în subsidiar:

- obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv plata pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 și până la 01.08.2016, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin luarea în considerare a majorărilor de 18% prevăzute de O.G. nr. 10/2007) și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

- obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, respectiv plata pentru fiecare lună, începând cu data de 09.04.2015 și până la 01.10.2016, a diferenței dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 09.04.2015 - 01.12.2015 și 405 RON majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015 pentru perioada 01.12.2015 - 01.10.2016) și venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflație la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

1.2. Prin cererea modificatoare a acțiunii introductive, depusă la data de 28 august 2017, reclamanții au contestat modul de calcul al drepturilor salariale stabilit prin Decizia nr. 25/03.02.2017, emisă de Curtea de Apel Constanța, solicitând:

- anularea în parte a Deciziei nr. 25/03.02.2017, în ceea ce privește valoarea de referință sectorială de 405 RON, precum și data de la care se aplică;

- emiterea unei noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar și conex din cadrul Curții de Apel Constanța, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 445,50 RON, corespunzătoare fiecărei funcții, grad profesional, gradație și vechime în muncă, începând cu 01.04.2014 și în continuare până la data plății;

- emiterea unei noi decizii de încadrare pentru personalul auxiliar și conex din cadrul Tribunalului Constanța prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu 09.04.2015, conform Legii nr. 71/2015, plus 10% începând cu 01.12.2015, conform art. 4 din Legea nr. 293/2015;

- obligarea pârâților la plata diferențelor dintre venitul pe care l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 și venitul efectiv plătit, sumă care se va actualiza cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

1.3. Prin sentința civilă nr. 1637/F din 01 noiembrie 2017, Tribunalul Ialomița, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și funcționale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 noiembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 149 din 19 ianuarie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 22 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul de Justiție și a respins acțiunea în contradictoriu cu acest parat, pentru lipsa calității pasive;

(ii) a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată;

(iii) a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța;

(iv) a anulat în parte Decizia nr. 25/3.02.2017, emisă de Curtea de Apel Constanța;

(v) a obligat pârâții la emiterea unor noi decizii de încadrare pentru reclamanți în sensul acordării indemnizațiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectoriala de 405 RON, începând cu data de 9.04.2015, la care se adaugă, începând cu 1.12.2015, majorarea de 10% prevăzuta de Legea nr. 293/2015, până la 1.10.2016;

(vi) a obligat pârâții la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale sus-menționate și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadentei fiecărui venit lunar pana la data plății efective;

(vii) a respins în rest cererea.

Împotriva sentinței civile nr. 149 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Tribunalul Constanța și Curtea de Apel Constanța.

3.1. Prin recursul întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta Curtea de Apel Constanța a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în principal, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării dispozițiilor art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 285/2010.

A arătat pârâta că reclamanții au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 25/03.02.2017 a Președintelui Curții de Apel Constanța, prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01.10.2016, calcularea drepturilor salariale ale personalului din subordine să se facă în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON. Contestația a fost soluționată prin Decizia nr. 56/16.03.2017, motivat de împrejurarea că prevederile art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, nu privește și Ministerul Justiției. Reclamanții au solicitat anularea Deciziei nr. 25/03.02.2017 prin cererea de modificare a acțiunii introductive, depuse la data de 28.08.2017, astfel încât, chiar dacă modificarea acțiunii s-a făcut în termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., era depășit termenul pentru atacarea în fața instanței de fond a acestui act administrativ.

În raport de dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, reclamanții aveau obligația de a formula contestație față de deciziile Președintelui Curții de Apel Constanța nr. 25/03.02.2017 și nr. 56/16.03.2017, adresată colegiului de conducere al instanței. Or, drepturile salariale stabilite prin decizii necontestate au caracter definitiv, obligația de contestare prealabilă neputând fi înlăturată nici de prevederile Deciziei nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că eliminarea discriminărilor salariale vizează exclusiv persoanele care ocupă aceleași funcții, în aceleași condiții de studii și vechime, din cadrul Curții de Apel Constanța, iar nu din cadrul Ministerului Justiției sau a altor instanțe judecătorești.

3.2. Pârâtul Tribunalul Constanța a solicitat, prin recursul propriu, admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și, în principal, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât și, în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii, cu stabilirea cuantumului cert al diferențelor salariale cuvenite reclamanților și a dobânzii legale aferente acestora.

Recurentul-pârât susține că instanța de fond a statuat greșit asupra calității procesuale a părților în proces, Tribunalul Constanța neavând atribuția emiterii deciziilor de salarizare a reclamanților, chiar dacă aceștia își desfășoară activitatea în cadrul acestei instanțe. Conform H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției și art. 7 alin. (1) lit. o) din Regulamentul de organizare și funcționare a instanțelor judecătorești, Tribunalul Constanța este doar un ordonator terțiar de credite, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Constanța fiind ordonatori principal, respectiv secundar de credite, iar încadrarea salarială a reclamanților se face prin decizia Președintelui Curții de Apel Constanța. Prin urmare, Tribunalul Constanța nu poate acorda drepturile bănești pretinse în lipsa ordinelor emise de Ministerul Justiției și Curtea de Apel Constanța, având doar atribuția punerii în executare și plății drepturilor salariale stabilite prin decizii ale Curții de Apel/Ministerului Justiției, după caz.

Ca atare, susține pârâtul că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive se impune, dacă nu pentru toate capetele de cerere, cel puțin pentru petitele referitoare la anularea deciziei Președintelui Curții de Apel Constanța și emiterea unor noi decizii de încadrare.

În subsidiar, dacă va fi respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, recurentul-pârât solicită casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare, în vederea efectuării unei expertize contabile care să stabilească cuantumul cert al diferențelor salariale și al dobânzii legale pretinse de reclamanți.

A mai susținut recurentul-pârât că stabilirea drepturilor salariale în funcție de o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, ulterior majorată cu 10%, nu este legală, întrucât legislația în vigoare la acel moment nu prevedea stabilirea salariilor în funcție de acest element de calcul. Prevederea din cuprinsul art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, referitoare la nivelul maxim al salariului și sporurilor din cadrul instituțiilor publice nu se poate referi decât la nivelul stabilit prin lege. Or, în perioada 09.04.2015 - 31.07.2016, nu s-au plătit salarii în funcție de valoarea de referință sectorială de 405 RON.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare față de recursurile declarate în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Tribunalul Constanța și de pârâta Curtea de Apel Constanța sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurentul-pârât Tribunalul Constanța nu a întemeiat recursul pe vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu pct. 5 și 8 din acest text de lege, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Totodată, întrucât ambele recursuri se subsumează acelorași cazuri de casare, Înalta Curte le va analiza grupat, în funcție de motivele de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv pct. 8 C. proc. civ.

II. 1. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, susținută de pârâta Curtea de Apel Constanța, respectiv lipsa calității procesuale pasive, susținută de pârâtul Tribunalul Constanța)

II.1.1. În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta Curtea de Apel Constanța, Înalta Curte reține că această apărare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, însă motivarea este construită pe două paliere: tardivitatea formulării în fața instanței de judecată a cererii în anularea Deciziei nr. 25/03.02.2017, emisă de Președintele Curții de Apel Constanța, respectiv nerespectarea procedurii prealabile de formulare a contestației împotriva acestei decizii, adresate colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța.

Înalta Curte constată, raportat la criticile formulate, că ceea ce se invocă este lipsa plângerii prealabile pe care, în opinia recurentei-pârâte, ar fi trebuit să o depună reclamanții înainte de a se adresa instanței de judecată cu acțiunea în anularea Deciziei nr. 25/03.02.2017 (al cărei termen de depunere se calculează de la data comunicării hotărârii colegiului de conducere al curții de apel prin care se respinge contestația formulată împotriva deciziei președintelui instanței).

Înalta Curte mai constată că, prin cererea de recurs pârâta a susținut că reclamanții au formulat contestație împotriva Deciziei nr. 25/03.02.2017, care a fost soluționată prin Decizia nr. 56/16.03.2017 (înscrisuri care nu au fost depuse în dosarul cauzei), argumentația pe marginea inadmisibilității acțiunii fiind neclară din această perspectivă, în prezența unei contestații adresate conform art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010.

Pe de altă parte, în dosarul Tribunalului Constanța s-a depus Hotărârea nr. 5 din 29 martie 2017, emisă de Colegiul de conducere a Curții de Apel Constanța în soluționarea contestației formulate de personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor din circumscripția Curții de Apel Constanța împotriva Deciziei nr. 25/03.02.2017. Prin această hotărâre a fost admisă în parte contestația formulată și s-a dispus recalcularea drepturilor salariale, începând cu data de 01.10.2016, conform grilelor de salarizare unice aplicate la nivelul parchetelor.

Or, recurenta-pârâtă nu a făcut vreo mențiune referitoare la Hotărârea nr. 5/29.03.2017 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Constanța, susținând neparcurgerea procedurii de contestare a Deciziei nr. 25/03.02.2017 în fața colegiului de conducere, deși din actele cauzei rezultă contrariul.

Făcând abstracție de neclaritatea argumentației recurentei, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită, în esență, cu analiza refuzului pârâților de a stabili (și a achita) drepturile salariale cuvenite reclamanților într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" în raport de fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate. Așadar, reclamanții nu au criticat doar conținutul Deciziei nr. 25/03.02.2017, ci au susținut existența unui refuz nejustificat al angajatorului de a recalcula și plăti salariile de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte, situație în care nu este necesară formularea unei plângeri prealabile.

Problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica pârâtei Curtea de Apel Constanța prin care s-a susținut inadmisibilitatea acțiunii, reținând că, în raport de cauza juridică a cererii, reclamanții nu aveau obligația formulării plângerii prealabile, astfel încât nici argumentul tardivității acțiunii nu poate fi reținut, în raport de temeiul de drept invocat de recurentă.

II.1.2. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât Tribunalul Constanța, Înalta Curte reține că aceasta a fost invocată în raport de lipsa atribuțiilor acestei instanțe în procedura de încadrare salarială a reclamanților, pârâtul susținând că această atribuție revine Curții de Apel Constanța, care este și emitentul actului administrativ atacat prin acțiunea în anulare.

Deși argumentele pârâtului nu sunt greșite prin raportare la atribuțiile conferite de lege tribunalului, respectiv curții de apel în materia salarizării personalului, Înalta Curte reține că Tribunalul Constanța este instituția care asigură plata efectivă a drepturilor salariale pretinse prin acțiune și confirmate de instanța de fond. Raportul obligațional care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și Tribunalul Constanța, în cadrul căruia activează reclamanții, Curții de Apel Constanța revenindu-i atribuția emiterii deciziilor de încadrare salarială.

Prin urmare, în litigiul având ca obiect stabilirea și plata drepturilor salariale, calitatea procesuală revine atât ordonatorului secundar, cât și celui terțiar de credite, în temeiul competențelor legale partajate (de emitere a actului de salarizare, respectiv de plată efectivă a drepturilor bănești), iar calitatea procesuală pasivă a acestora nu se tratează în funcție de fiecare capăt de cerere în parte, ci în raport de cauza juridică a acțiunii, care vizează recunoașterea și plata drepturilor salariale pretinse. Criticile invocate de recurentul-pârât privesc, în realitate, punerea în executare a dispozițiilor instanței de judecată, care, însă, se va realiza de către fiecare pârât conform atribuțiilor stabilite prin lege, și nu constituie o problemă a cadrului procesual pasiv al cauzei.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât Tribunalul Constanța, cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive pe toate/o parte din capetele cererii de chemare în judecată.

II.2. Referitor la criticile din recursurile pârâților Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța, subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de nelegalitate, pârâta Curtea de Apel Constanța a susținut că egalizarea indemnizațiilor de încadrare trebuie să privească doar personalul acestei instanțe, fără a se raporta la personalul din cadrul altor instanțe judecătorești/Ministerul Justiției, iar pârâtul Tribunalul Constanța a susținut că, în perioada 09.04.2015 - 31.07.2016, legislația în vigoare la acel moment nu prevedea stabilirea salariilor în funcție de o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 25/03.02.2017, emisă de Președintele Curții de Apel Constanța, s-a dispus ca plata drepturilor salariale cuvenite reclamanților să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorat cu 10%, începând cu data de 1 octombrie 2016. Intimații-reclamanți au susținut că drepturile salariale trebuiau calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, de la 09.04.2015, majorată cu 10% de la 01.12.2015.

La stabilirea cuantumului valorii de referință sectorială și a datei de la care se aplică, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 și ale art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 (redate în cuprinsul sentinței de fond), precum și cele ale Legii nr. 293/2015.

Prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție". În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (hotărâri judecătorești) că, într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor angajați din familia ocupațională "Justiție", prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015, majorată cu 10% de la data de 01.12.2015, și nu de la 01.10.2016, astfel cum a stabilit recurenta-pârâtă.

Este adevărat că, prin dispozițiile art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015 s-a statuat că pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, însă aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a reclamanților în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32). Însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Așadar, conform considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.", începând cu data de 09.04.2015 reclamanții din prezenta cauză avea dreptul de a beneficia de indemnizația brută de încadrare calculată în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alte categorii de personal din aceeași familie ocupațională, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, valoare majorată cu 10% de la data de 01.12.2015.

În acest context legislativ și jurisprudențial, Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentei Curtea de Apel Constanța, referitoare la egalizarea indemnizațiilor doar în cadrul acestei instanțe, atât timp cât Curtea Constituțională a reținut că egalizarea se face la nivelul întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, astfel cum prevedeau și dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014.

Nu poate fi reținut nici argumentul recurentului Tribunalul Constanța, referitor la inexistența unui cadru legislativ în perioada 09.04.2015 - 31.07.2016, pentru calcularea salariilor reclamanților astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată modificată. Această critică contravine aspectelor anterior prezentate, din care rezultă că, în perioada invocată de recurent, exista un cadru legislativ, reprezentat de art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, care prevedea egalizarea salariilor la nivelul întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, în funcție de o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, majorată cu 10% de la data de 01.12.2015, conform Legii nr. 293/2015, astfel cum s-a stabilit prin hotărâri judecătorești individuale.

Recurentul-pârât Tribunalul Constanța a invocat și caracterul incert al drepturilor bănești (principale și accesorii) solicitate de reclamanți, apreciind că este necesară casarea cauzei și trimiterea spre rejudecare, în vederea efectuării unei expertize contabile.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, apreciind că nu este necesară stabilirea în cuprinsul hotărârii atacate a sumelor cuvenite, a termenelor și modalității de plată aplicabile fiecărui reclamant, aceste elemente urmând a fi avute în vedere la momentul stabilirii de către angajator a drepturilor salariale curente și restante aferente fiecărui reclamant, în raport de obligațiile stabilite prin sentință și datele specifice fiecărui raport de muncă individual (data începerii activității, eventuale cazuri de suspendare a raporturilor de muncă pe anumite perioade, sume achitate anterior, etc.), nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile în acest sens. În cazul în care modalitatea de calcul efectuată de angajator va fi considerată nelegală de către reclamanți, aceștia au la dispoziție căile legale de contestare a sumelor efectiv stabilite.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâtul Tribunalul Constanța și de pârâta Curtea de Apel Constanța, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Tribunalul Constanța și de pârâta Curtea de Apel Constanța împotriva sentinței civile nr. 149 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.