ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6080/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 4 mai 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ("PÎCCJ") și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism ("DIICOT"), au solicitat:

- anularea Adresei nr. x/2017 din 05 aprilie 2017, emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Procuror Șef Direcție;

- anularea Deciziei nr. 222 din 13.02.2017, emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Procuror Șef Direcție;

- obligarea pârâților să emită decizie de salarizare, în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, până la încetarea raportului de serviciu al fiecărui reclamant cu pârâții;

- obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea Legii nr. 71/2015, respectiv plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale menționate anterior și venitul efectiv plătit, diferență ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 4915din 13 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității acțiunii, ca nefondate;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;

(iii) a anulat Adresa nr. x/2017, emisă de Ministerul Public - PÎCCJ - DIICOT și Decizia nr. 222/13.02.2017, emisă de DIICOT, parțial, în ceea ce îi privește pe reclamanți;

(iv) a obligat pârâta DIICOT să procedeze la emiterea unor noi decizii de salarizare reclamanților, prin care să aibă în vedere o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON pentru perioada 9.04.2015 - 1.10.2016;

(v) a obligat pârâta DIICOT la plata către reclamanți a diferenței de drepturi salariale între suma încasată cu titlu de indemnizație și suma ce ar fi obținut-o prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON, actualizată cu indicele de inflație în ziua plății efective, la care se va adăuga dobânda legală calculată de la 9.04.2015 și până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 4915 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ) și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT).

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, pe care a invocat-o prin întâmpinare, motivat de faptul că nu are calitatea de angajator și plătitor al drepturilor salariale solicitate de reclamanți și nici nu este emitentul actelor administrative a căror anulare se solicită prin cererea de chemare în judecată. Arată recurentul că are calitatea de ordonator principal de credite, neavând calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și unitățile de parchet cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, indicând în acest sens prevederile art. 70 și 79

1

din Legea nr. 303/2004 și ale O.U.G. nr. 78/2016, precum și Decizia nr. 13/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând calitatea procesuală pasivă, în litigii similare, a ordonatorului principal de credite Ministerul Afacerilor Interne, pe care o apreciază a fi, deopotrivă, incidentă și în prezenta cauză.

Pe fondul recursului, pârâtul a prezentat cadrul legislativ incident în materia salarizării personalului Ministerului Public, precum și deciziile în materie pronunțate de Curtea Constituțională, concluzionând că, la data de 09.04.2015, nu exista în plată, la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", nicio indemnizație brută lunară calculată în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON. Totodată, susține pârâtul că solicitarea acordării drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015 încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii.

Printr-un alt rând de critici, pârâtul susține greșita admitere de către instanța de fond a capătului de cerere având ca obiect plata sumelor pretinse actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală. Obligația dispusă de instanța de fond, cu privire la achitarea drepturilor bănești actualizate cu indicele de inflație este o obligație imposibilă, întrucât fondurile alocate ministerului pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, iar acordarea ulterioară a altor sume de bani nu se justifică. În acest sens, pârâtul a invocat dispozițiile art. 14 alin. (2) și art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, susținând că nu există o bază legală pentru angajarea cheltuielilor dispuse de instanța de judecată. În privința dobânzii, a arătat pârâtul că, potrivit art. 1535 și următoarele din C. civ. și O.G. nr. 9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune civilă, aplicabilă în cazul nerespectării unei convenții. Ambele tipuri de dobânzi reglementate de legislația civilă, respectiv remuneratorie sau penalizatoare, au ca factor comun preexistența unei convenții încheiate de părți, situație neîntâlnită în speță, astfel încât nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât a criticat greșita respingere, de către instanța de fond, a excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, în raport de dispozițiile art. 30 și art. 7, capitolul VIII, anexa VI din Legea nr. 284/2010, precum și art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât din actele depuse la dosar nu rezultă că reclamanții contestat actele administrative de stabilire a drepturilor salariale emise ulterior datei de 09.04.2015 și nici Deciziile nr. 409/VI-3/2016, nr. 410/VI-3/2016 și nr. 73/26.01.2017, emise de procurorul șef al DIICOT.

Susține pârâtul că instanța de fond a inclus greșit, în calculul drepturilor salariale, valoarea de referință sectorială de 405 RON, întrucât aceasta este valoarea sectorială maximă la nivelul familiei ocupaționale "Justiție", la care se ajunge prin luarea în considerare a drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești.

La stabilirea drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți au fost avute în vedere dispozițiile art. 5

1

din O.U.G. nr. 83/2014, modificată și completată prin Legea nr. 71/2015 și ale art. 3

1

din O.U.G. nr. 57/2015, în forma modificată de O.G. nr. 20/2016, precum și împrejurarea că, anterior datei de 09.04.2015, în cadrul familiei ocupaționale, în cazul personalului auxiliar de specialitate și conex, nivelul maxim de salarizare nu includea și creșterile salariale în procent total de 25%, prevăzute de O.G. nr. 3/2006 și O.G. nr. 10/2007. Salarizarea personalului auxiliar de specialitate din familia ocupațională "Justiție" s-a făcut prin raportare la valoarea de referință sectorială de 405 RON doar începând cu data de 01.10.2016, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 34/31.01.2017 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În opinia recurentului, instanța de fond a făcut o greșită apreciere a înscrisurilor depuse de reclamanți, conferind valoare probatorie unor hotărâri judecătorești similare, pronunțate în alte cauze, în condițiile în care jurisprudența nu constituie izvor de drept. Recunoașterea pe cale judiciară a unei valori de referință sectoriale de 405 RON este lipsită de relevanță, prin raportare la art. 5

1

din O.U.G. nr. 83/2014, care face trimitere la nivelul maxim aflat în plată, care, anterior datei de 09.04.2015, nu cuprindea și creșterile salariale corespunzătoare acestei valori.

A mai arătat pârâtul că reclamanții fac parte din corpul personalului auxiliar, care beneficiază de drepturi de salarizare diferite de categoria personalului contractual din sectorul bugetar și de personalul care ocupă funcții de demnitate publică.

Instanța de fond a respins în mod greșit argumentul vizând încălcarea principiului neretroactivității legii, în raport de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Chiar dacă prin această decizie s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, aceasta nu implică obligația angajatorului de a include drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești de la un alt moment decât cel prevăzut de art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, adică din august 2016.

Având în vedere toate aceste critici, recurentul-pârât a apreciat că se impune, o dată cu admiterea recursului și înlăturarea, pe care de consecință, a obligației de plată a diferențelor salariale și a accesoriilor.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimații-reclamanți au solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat de pârâți prin recursurile declarate, Înalta Curte reține următoarele:

II.1. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, pentru următoarele considerente:

Principala critică de nelegalitate formulată de recurentul-pârât PÎCCJ vizează nesoluționarea, de către instanța de fond, a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocate prin întâmpinare, critică pe care Înalta Curte o consideră a fi întemeiată.

Înalta Curte reține că judecătorul are obligația de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., iar potrivit art. 237 alin. (2) pct. 3 din același act normativ, instanța trebuie să examineze fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul. Or, în cauza de față, sentința recurată nu respectă exigențele procedurale stabilite sub sancțiunea nulității, judecătorul cauzei omițând a examina o excepție procesuală care constituie o apărare esențială a unuia dintre pârâți, fiind astfel încălcate norme de procedură care reglementează principii procesuale fundamentale. Excepția lipsei calității procesuale pasive nu a fost soluționată nici prin sentința recurată și nici anterior, printr-o încheiere interlocutorie și, chiar dacă în dispozitivul sentinței atacate, instanța de fond nu a stabilit obligații decât în sarcina pârâtei DIICOT, totuși nu a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul PÎCCJ, care a fost menținut în cadrul procesual pasiv al cauzei și suportă consecințele admiterii cererii reclamanților.

Prin urmare, Înalta Curte va casa, parțial, sentința recurată, și va reține cauza spre rejudecare, urmând a analiza apărările formulate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive, astfel cum au fost înfățișate în fond și reiterate prin cererea de recurs.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurentului-pârât PÎCCJ, referitoare la lipsa calității procesuale pasive, având în vedere că acest pârât nu este emitentul actelor administrative atacate și nici nu are calitatea de angajator și plătitor al drepturilor salariale solicitate de reclamanți.

Potrivit art. 70 alin. (1) și (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul Ministerului Public, respectiv al parchetelor din subordine, este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite. Calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 19 din O.U.G. nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, această direcție funcționează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având calitatea de ordonator terțiar de credite, iar conform art. 3 alin. (2) din aceeași ordonanță, în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, procurorul șef al direcției emise ordine cu caracter intern.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect obligarea la emiterea deciziilor de salarizare și la plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul DIICOT nu poate să atragă obligarea PÎCCJ în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect emiterea deciziei de salarizare și plata salariului, se desfășoară între intimații-reclamanți și DIICOT, în cadrul căreia activează reclamanții, în timp ce PÎCCJ este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002.

Prin urmare, chiar dacă PÎCCJ are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetul structurilor din subordine, emiterea deciziilor de salarizare și plata efectivă a drepturilor salariale se face de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în calitate de ordonator terțiar de credite.

De altfel, cele două acte administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților, a căror anulare s-a solicitat în cauză, au fost emise de DIICOT, iar nu de PÎCCJ, în temeiul art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 78/2016, astfel cum rezultă din preambului Deciziei nr. 222/13.02.2017.

Chestiunea vizând calitatea procesuală pasivă a ordonatorilor principali de credite - autorități ministeriale, în cauzele având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, a făcut obiectul sesizărilor adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea asigurării unei practici unitare.

Astfel, prin Decizia nr. 13/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială."

De asemenea, Înalta Curte a fost sesizată în vederea pronunțării unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Înalta Curte constată că raționamentul juridic avut în vedere la pronunțarea acestor decizii se aplică, pentru identitate de rațiune, și în cazul recurentului-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în calitate de ordonator principal de credite, nu are obligația legală de plată efectivă a diferențelor salariale solicitate de reclamanți (principal și accesorii), aceasta revenind instituției angajatoare - respectiv Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Cum, anterior, s-a arătat că acestui pârât nu-i revine nici obligația de a emite deciziile de salarizare solicitate de reclamanți și nici nu este emitentul actelor administrative atacate, rezultă că nu este justificată calitatea procesuală pasivă a PÎCCJ pe niciunul dintre petitele cererii introductive.

Pe cale de consecință, în rejudecare după casarea cu reținere, Înalta Curte va admite excepția lipsei calității procesuale pasive și va respinge acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul PÎCCJ, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte nu va mai analiza restul criticilor din recurs formulate de pârâtul PÎCCJ, având în vedere soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive și împrejurarea că aceste critici privesc fondul cauzei, pârâtul nejustificând interesul examinării lor în contextul înlăturării sale din cadrul procesual al cauzei.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism va fi respins, ca nefondat, având în vedere considerentele ce se succed:

Prima critică de nelegalitate formulată de recurentul-pârât privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 30 și art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI din Legea nr. 284/2010, raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2001. A susținut recurentul-pârât că o condiție preliminară sesizării instanței de judecată este aceea a contestării în prealabil a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale, condiție pe care reclamanții nu au respectat-o.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică. Instanța de fond a reținut că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanții au formulat plângere prealabilă împotriva Deciziei nr. 222/2017, emisă de DIICOT, concluzie pe care instanța de control judiciar o confirmă. Astfel, la dosarul instanței de fond se află plângerea prealabilă depusă de reclamanți la 02.03.2017, iar la filele x se află răspunsul emis de DIICOT la 05.04.2017, respectiv Adresa nr. x/2017, care face și obiectul solicitării de anulare din cuprinsul primului petit al acțiunii.

Cât privește formularea plângerii prealabile împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanților emise ulterior datei de 09.04.2015 și anterior Deciziei nr. 222/2017, Înalta Curte reține că instanța de contencios administrativ este învestită cu analiza refuzului pârâtului DIICOT de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanților într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" în raport de fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate. Așadar, reclamanții nu au criticat doar conținutul Deciziei de stabilire a drepturilor salariale nr. 222/2017, ci au susținut existența unui refuz nejustificat al angajatorului de a recalcula și plăti salariile de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate și ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituțională și Înalta Curte, situație în care nu este necesară formularea unei plângeri prealabile.

Înalta Curte reține că problema formulării unei cereri/plângeri prealabile în situația refuzului angajatorului de a acorda drepturile salariale solicitate de angajați a făcut obiectul unei sesizări pentru pronunțarea recursului în interesul legii, soluționat prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2020, prin care s-a stabilit că:

"În litigiile de funcție publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcționarului public, acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanței să fi solicitat angajatorului acordarea acelorași drepturi."

De asemenea, prin decizia nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și a art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă."

Aceste decizii pronunțate în recurs în interesul legii stabilesc că nu este necesară adresarea unei cereri angajatorului ori formularea unei plângeri/contestații prealabile în situația în care reclamanții salariați invocă neacordarea/nerecunoașterea de către angajator a unor drepturi salariale de care ar trebui să beneficieze.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica pârâtului referitoare la modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.

Restul criticilor formulate de recurentul-pârât DIICOT privesc includerea în calculul indemnizației de încadrare brută lunară cuvenită reclamanților a valorii de referință sectorială în cuantum de 405 RON, cu începere de la data de 09.04.2015, pârâtul susținând, rezumativ, că această valoare de referință sectorială nu s-a aflat în plată la nivelul familiei ocupaționale "Justiție" decât de la data de 01.10.2016, că drepturile salariale au fost calculate în raport de prevederile legale incidente în materie, dar fără a se lua în considerare drepturile obținute de terți prin hotărâri judecătorești, întrucât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept și, în fine, că Decizia Curții Constituționale nr. 749/2016 nu poate fi aplicată retroactiv, anterior lunii august 2016.

Înalta Curte va respinge toate aceste critici, ca nefondate.

În ceea ce privește argumentul aplicării retroactive a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, forul constituțional a reținut că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a reclamanților din cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Pe de altă parte, deciziile Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității unui text de lege sunt aplicabile, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, tuturor litigiilor pendinte. Drept urmare, existența unor hotărâri judecătorești prin care se recunoaște un anume nivel al salarizării, începând cu 09.04.2015, sunt relevante în stabilirea nivelului maxim al salariului/indemnizației în plată. Aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

În ceea ce privește data de la care se aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON, Înalta Curte reține, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei (sentința civilă nr. 48/13.01.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal), dar și de hotărârile judecătorești indicate în cuprinsul sentinței de fond, că într-o serie de litigii au fost stabilite, cu caracter definitiv, drepturile salariale cuvenite unor magistrați, prin raportare la această valoare de referință sectorială, cu începere de la data de 09.04.2015.

Totodată, prin dispozițiile art. 1 alin. (5)

1

din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale "Justiție".

Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții din prezenta cauză aveau dreptul de a beneficia de indemnizații brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referință sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiau și alți angajați din cadrul personalului auxiliar de specialitate și conex, în urma pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive, fiind neîntemeiată susținerea pârâtului în sensul că această indemnizație poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016, dată de la care a fost aplicată de Înalta Curte de Casație și Justiție în salarizarea personalului propriu. Argumentul pârâtului nesocotește considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

În acest context, Înalta Curte constată că stabilirea indemnizației de încadrare a reclamanților în raport de valoarea de referință sectorială în sumă de 405 RON, doar cu începere de la data de 01.10.2016, conform Deciziei nr. 222/13.01.2017, nu respectă prevederile legale, motiv pentru care, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca nefondat, menținând dispozițiile sentinței recurate referitoare la anularea actelor administrative contestate, la obligarea DIICOT la emiterea noilor decizii de salarizare și la plata diferențelor salariale și a accesoriilor aferente, sentința urmând a fi casată doar în parte, în limitele admiterii recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform considerentelor expuse în cuprinsul prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4915 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. și K., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.