ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5634/2020

Ședința publică din data de 30 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 02 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘ și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, solicitând instanței ca, în urma administrării probatoriului, prin hotărârea ce o va da, să dispună: - anularea în parte a Deciziei nr. 129 din 03.04.2019 privind soluționarea contestației formulată de S.C. A. S.R.L. înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. sub nr. - SLP2672/27.09.2018 și anume: în integralitate cu privire la punctele 1 și 3 din decizie, iar cu privire la punctele 2 și 4 din decizie pentru sumele stabilite suplimentar pentru anul 2011, și pe cale de consecință: - anularea în parte a Deciziei de impunere nr x/31.07.2018privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, cu privire la: - suma stabilită suplimentar în sumă de 3.199.782 RON (reprezentând: 741.811 RON impozit pe veniturile din salarii și asimilate salariilor; 583.011 RON contribuția individuală de asigurări sociale; 1.154.915 RON contribuția de asigurări sociale datorată de angajator; 305.386 RON contribuția individuală de asigurări sociale de sănătate; 288.728 RON contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator; 47.196 RON contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator; 27.763 RON contribuția individuală la bugetul asigurărilor de șomaj; 27.763 RON contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj datorată de angajator; 9.328 RON contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator; 13.881 RON contribuția la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale) din care cu privire la suma de 2.064.696 RON s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă la punctul din 1 decizia de soluționare a contestației; - cu privire la suma 246.672 leu cu privire la care s-a respins contestația fiscală ca fiind neîntemeiată (punctul 3 din decizia de soluționare a contestației); - cu privire la sumele suplimentare stabilite aferent anului 2011 aferent pct. 2 și 4 din decizia de soluționare a contestației); - suspendarea executării actelor administrative atacate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință publică din 19 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a respins excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Deciziei nr. 129/03.04.2019; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F. în ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei de impunere; a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în ceea ce privește suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de A.J.F.P. Timiș, și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de A.J.F.P. Timiș, până la soluționarea definitivă a cauzei; pe fond, a amânat judecarea cauzei la data de 18.03.2020, complet F 15, sala 240, ora 9:00, pentru când părțile au termen în cunoștință și vor fi aduse la îndeplinire măsurile dispuse cu privire la probatoriul încuviințat.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen, pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘ, solicitând admiterea, ca temeinic și legal, a recursului, astfel cum a fost declarat și formulat, casarea încheierii recurate și, rejudecând pe fond cauza, respingerea cererii de suspendare a executării silite formulată de societatea- reclamantă.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt istoricul litigiului și a criticat încheierea primei instanțe pentru nelegalitate, invocând, în esență, următoarele motive:

Suspendarea executării actului administrativ-fiscal contestat nu poate fi acordată de către instanța de fond legal, numai verificând formal îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004, detașând complet cererea de suspendare de fondul cauzei.

Apreciază eronată soluția instanței de fond, întrucât, cererea de suspendare se poate admite doar în condițiile în care reclamanta face, într-adevăr, dovada producerii unei pagube iminente în patrimoniul său, sau și că există o cauză bine justificată.

Așadar, consideră recurenta-pârâtă că achitarea cauțiunii este una dintre condiții pentru admiterea cererii de suspendare a executării silite, însă, îndeplinirea acesteia nu este suficientă pentru suspendarea executării silite, intimata-reclamantă trebuind să facă dovada îndeplinirii și a celorlalte condiții prevăzute de lege.

Astfel, susține recurenta-pârâtă că instanța de fond nu argumentează în niciun fel în considerentele hotărârii judecătorești prejudiciul care i s-ar produce intimatei-reclamante prin executarea silită pe care organele fiscale ar demara-o împotriva intimatei, și nici în ce fel ar fi perturbată activitatea acesteia prin începerea executării silite.

De asemenea, a mai susținut că instanța de fond, prin soluția pronunțată, nu arată nici care este cazul bine justificat pentru a fi îndeplinită condiția suspendării executării silite.

Prin urmare, consideră că reclamanta nu a adus niciun "motiv temeinic" în susținerea cererii sale de suspendare a executării silite, așa cum impune art. 15 din Legea nr. 554/2004, contrar reținerilor instanței de fond.

În speță, arată recurenta-pârâtă că intimata-reclamantă nu a făcut dovada prejudiciului cauzat de actele de executare pe care instituția recurentă le-ar întocmi împotriva acesteia, nici faptul că s-a început în realitate executarea silită împotriva ei, și nici a prejudiciului care ar urma să îi fie cauzat prin măsurile de executare silită, faptul că față de contestatoare a fost întocmită o decizie de impunere nefiind un argument pertinent pentru admiterea cererii de suspendare.

Totodată, recurenta-pârâtă învederează faptul că nici cuantumul debitului stabilit prin decizia de impunere contestată nu este de natură să justifice o astfel de măsură, în condițiile în care, pe de o parte, eventualele măsuri de executare silită ce urmau a fi luate sunt strict reglementate de legiuitor, atât în ceea ce privește obiectul acestora, cât și valoarea lor, iar, pe de altă parte, întoarcerea executării permite intimatei repunerea în situația anterioară prin restituirea tuturor sumelor încasate de la aceasta în cadrul procedurii de executare silită, în cazul în care se dovedește că măsura de executare silită ar fi nejustificată.

Mai mult, recurenta-pârâtă este de părere că acordarea suspendării nu trebuie să reprezinte o favoare, ori un ajutor dat debitorilor contestatori, ci o măsură menită să împiedice prejudicierea lui; or, această distincție nu a fost făcută de instanța de fond.

Intimata- reclamantă A. S.R.L. Reșița a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 30 octombrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004 prevede în art. 14 și 15 atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală "Solicitarea suspendării prin acțiunea principală" prevede că:

"(1) Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei".

Art. 14 din Lege impune, în acest scop îndeplinirea cumulativă a condiției existenței unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr554/2004, rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Îndeplinirea celor două condiții este verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanță.

Va putea fi suspendată executarea unui act administrativ unilateral numai în situația în care instanța va constata îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa (cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 737/2012, nr. 514/2013, nr. 3019/2015 ș.a.m.d.), Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare) etc.

În prezenta cauză, așa cum corect a reținut și instanța de fond, se regăsesc "împrejurări vădite", argumentele intimatei-reclamante din cererea de suspendare având capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative și, în acest sens, Înalta Curte amintește că, în legătură cu suma din Decizia de impunere, există pe rol și un dosar penal, și, mai mult, intimata-reclamantă, petenta cererii de suspendare, se apără în sensul că a achitat suma reținută de organele fiscale.

În plus, Înalta Curte reține că sunt elemente care întăresc îndeplinirea acestei condiții, având în vedere soluția favorabilă obținută de reclamantă în dosarul privind cererea de suspendare, pe temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a acelorași acte administrative ce se solicită a fi suspendate și în prezenta cauză.

Prin sentința nr. 353/2018 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtelor Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș- Activitatea de Inspecție Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, și s-a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de AJFP Timiș-Activitatea de Inspecție fiscală și a Deciziei nr. 215/30.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii emisă de ANAF-Direcția Generală de Administrarea a Marilor Contribuabili până la pronunțarea instanței de fond.

Această soluție dată cererii de suspendare a actelor administrative până la pronunțarea instanței de fond vine să confirme constatarea primei instanțe, în sensul îndeplinirii condiției cazului bine justificat, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cu toate că această hotărâre nu are putere de lucru judecat în prezenta cauză, totuși, Înalta Curte nu are abilitarea legală de a ignora analiza realizată de instanța anterioară, finalizată cu pronunțarea unor hotărâri definitive, prin care, în cauza prezentă - ca efect al cercetării unor motive identice cu cele invocate de reclamanta din această cauză-, instanța a ajuns la concluzia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Mai reține Înalta Curte că simplul fapt că aparența de nelegalitate, necesară în vederea analizei unei cereri de suspendare, are a se relaționa cu chestiunea interpretării unui text legal, nu înseamnă tranșarea în acest litigiu a acestui aspect (aplicarea corectă sau nu a textului legal, ce se impune a fi analizată în cadrul litigiului pe fondul cauzei), pe de o parte și, pe de altă parte, nu exclude posibilitatea analizei soluției de suspendare, astfel cum s-a arătat, așa cum susține recurenta-pârâtă; a conchide contrariul, ar însemna a decide că, o dată ce fondul are în vedere interpretarea unui text legal, suspendarea actului administrativ este exclusă de plano, ceea ce nu poate fi primit.

În continuare, Înalta Curte reține că cele două condiții legale, respectiv, cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În ceea ce privește cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte reține că, în speță, este întrunită și condiția pagubei iminente, așa cum este definită de prevederile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, în ipoteza executării deciziei prin implementarea măsurilor dispuse, care pot fi anulate în primă instanță pe calea contenciosului administrativ în situația admiterii acțiunii în anulare, motiv pentru care, vor fi înlăturate și criticile referitoare la neîndeplinirea condiției privind existența pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ș) din același act normativ.

Astfel, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ- ceea ce, în cauză, s-a dovedit, pe de o parte, dată fiind suma mare în cauză, iar, pe de altă parte, s-a început executarea silită, încât, poprirea și executarea conturilor ar perturba grav funcționarea societății-intimate.

Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor.

Având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 15, cu referire la art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare este întemeiată.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă A.J.F.P. Timiș, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 15 din Legea nr. 554/2004 fiind corectă și legală.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘ împotriva încheierii de ședință publică din 19 februarie 2020, a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2020.