ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5157/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 15.06.2017, reclamanta societatea A. S.R.L. în insolvență a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/30.06.2016 și a Deciziei de impunere privind obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.06.2016 și, în consecință, exonerarea de răspundere fiscală cu privire la toate sumele stabilite ca baze de impozitare suplimentare, obligații fiscale principale suplimentare și obligații de plată accesorii aferente.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 45 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta societatea A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, în rejudecare, să se dispună admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta a susținut următoarele:

Relativ la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se pretinde că hotărârea instanței de fond în mai multe situații cuprinde motivări contradictorii sau chiar străine de natura pricinii fiind constante cazurile în care instanța de fond ar fi reproșat reclamantei că nu ar fi dovedit necesitatea cheltuielilor prin raportare la interesele societății chiar dacă din documentele depuse atât în procedura administrativă cât și în fața instanței, amploarea lucrărilor în care era angajată și costurile pe care le generau respectivele proiecte.

În acest sens se relevă situația particulară reprezentată de maniera de soluționare a chestiunilor legate de facturile nr. x și y încorporată de instanța de fond la punctul 2 al considerentelor în contextul în care se apreciază că societatea nu ar fi prezentat concluziile sau lucrările elaborate aferente studiilor contractate în ciuda faptului că în cuprinsul aceluiași punct se face vorbire de existența unor situații de lucrări și rapoarte de lucru, documente care în mod evident fac dovada realității serviciilor respective.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a adus critici punctuale conform analizei abordate de instanța de fond.

Astfel cu privire la încadrarea cheltuielilor cu servicii de restaurant în mod greșit instanța de fond a apreciat că acestea nu ar fi deductibile din perspectiva faptului că se apreciază eronat că nu am fi prezentat documente din care să rezulte realitatea respectivelor cheltuieli, persoanele beneficiare și necesitatea suportării respectivelor costuri în interesul recurentei.

Este evident deci că instanța la momentul la care a făcut respectiva apreciere a încălcat normele de drept material aplicabile în considerentul în care din actele dosarului a rezultat faptul că, angajați fiind în lucrări de un nivel considerabil, urma să suporte cheltuielile legate de serviciile de catering aferente meselor servite de angajați și colaboratori, împrejurate în care a și încheiat contracte în acest sens.

Dovada raporturilor sale comerciale noi a efectuat-o cu contracte și convenții de colaborare neexistând tabele nominale cu persoanele beneficiare a acestor servicii în considerentul în care nici nu există vreo normă legală care să impună vreo astfel de exigență.

Realitatea operațiunilor economice realizate se apreciază că se impunea a fi probată cu înscrisuri în genul celor prezentate atât inspectorilor fiscali cât și instanței de judecată fiind de neconceput să se dea consistență unei prezumții de fraudă pentru lipsa unor așa zise tabele nominale cu beneficiarii unor servicii în considerentul unui volum de activitate foarte mare care a și condus în beneficiul statului român la taxe și impozite pe măsură.

Toate serviciile ce vizau mese servite angajaților și colaboratorilor aveau să își găsească reflexul în interesul economic al reclamantei căci în multe situații o condiție a productivității o reprezenta și îndeplinirea acestei exigențe.

Dintr-o altă perspectivă se precizează în cuprinsul sentinței recurate faptul că în mod corect ar fi procedat organul fiscal atunci când a exclus de la deducerea cheltuielilor cu serviciile de management, consultanță sau alte prestări de servicii activitățile pentru care nu s-ar fi putut justifica necesitatea realizării cheltuielilor în scopul activităților desfășurate chiar dacă în realitate reclamanta a produs această dovadă.

Cu alte cuvinte interpretând greșit actul dedus judecății cu privire la această situație instanța a apreciat că nu ar fi suficiente sau chiar că nu ar exista documente care să probeze necesitatea serviciilor de consultanță, asistență sau management în scopul activităților desfășurate chiar dacă indicatorii de performanță au stabilit după activarea respectivelor servicii o creștere semnificativă atât a volumului de activități comerciale cât și a cifrei de afaceri constatându-se consecutiv angajării respectivelor costuri o transformare substanțială a companiei.

Este de domeniul evidenței că creșterea nivelului de afaceri într-un ritm atât de rapid necesita o bună susținere managerială dublată de servicii de consultanță și asistență context în care au și fost angajate respectivele cheltuieli.

În legătură cu maniera de soluționare a chestiunilor legate de facturile nr. x și y, este evident în opinia recurentei că în ciuda preluării de către instanță a argumentelor părții adverse din procedura administrativă, fiind citate chiar de către Curtea de Apel rapoartele de lucru și situațiile de lucrări s-a făcut dovada prestării serviciilor contractate fiind deci aplicabile prevederile art. 21 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal.

În acest context este vorba de o aplicare greșită a normelor de drept material în contextul în care există în realitate dovada realizării serviciilor de management contractate.

Cu privire la punctul 3 al considerentelor ce vizează TVA aferent serviciilor de restaurant și catering apreciem că s-au produs aceleași erori care au alterat sentința și la punctul 1 din considerentele sale fiind deci valabile argumentele reclamantei referitoare la realitatea serviciilor.

Cu privire la punctul 4 al considerentelor recurenta susține incidența pct. 8 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., în sensul că instanța a făcut o greșită aplicare a legii în considerentul în care art. 128 din Legea nr. 571/2003 definește livrarea de bunuri ca fiind dreptul de a dispune de bun ca și un proprietar.

Imposibilitatea obiectivă a transferului tabular de proprietate născută din neînregistrarea în cartea funciară a halei de către vânzător nu poate echivala cu interzicerea dreptului de deducere a taxelor întrucât din perspectiva textului legal antemenționat dispune de bun ca și un adevărat proprietar.

Este de datoria reclamantei și reprezintă una din priorități obținerea documentației necesare dobândirii formale a calității de proprietari în cartea funciară cu privire la hala achiziționată însă în contextul în care urmare a inspecției fiscale efective s-a putut constata că dispune de respectivul bun ca un adevărat proprietar, ținându-se cont că a realizat achiziția plătind prețul și exploatând hala în interesul economic al reclamantei, ar fi trebuit cu necesitate să fie considerate drept cheltuieli deductibile costurile pe care le-a angajat cu respectiva investiție dobândind deci dreptul de deducere a TVA-ul aferent acestui nemișcător.

Cu privire la punctul 5 al considerentelor sentinței recurate se apreciază că și acesta are în conținut aspecte ce ar impune casarea hotărârii în sensul că deși în mod pretins s-a afirmat că nu ar fi fost puse la dispoziție documente justificative pentru dovedirea deductibilității onorarilor avocațiale achitate de societate, realitatea serviciilor era dovedită inclusiv prin mențiunile cuprinse în documentele fiscale fiind verificabile atât numerele de dosare în care au fost susținute de societate cheltuieli cu apărătorii cât și din menționarea serviciilor de consultanță necesare situațiilor complicate prin care a fost nevoită să treacă.

Cu privire la ultimul punct al considerentelor hotărârii recurate se apreciază că achizițiile de nemișcătoare pentru care s-a considerat că de la data cumpărării și până la data controlului nu s-au exploatat în interesul obținerii de venituri taxabile au avut la bază intenția, societății să dezvolte și un sector de activitate comercială bazat pe exploatarea de imobile, inspectorii fiscali observând în raportul lor această împrejurare.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timițoara - A.J.F.P. Timiș au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond prin care au fost menținute actele administrativ fiscale contestate este motivată și dată cu intepretarea și aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este nefondat potrivit considerentelor ce vor fi expuse în cele ce urmează.

2.2.1. Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, fiind afectată de viciu nelegalității hotărârea care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza detaliată a motivelor de nelegalitate a actulelor administrative contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

Împrejurarea că aserțiunile instanței de fond nu concordă cu pretinsele probe administrate de reclamantă și a stării de fapt care ar rezulta din această operațiune nu face incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că acest text legal are în vedere contradictorialitatea între considerentele hotărârii, în care unele argumente diminuează sau anihilează forța explicativă a celorlalte, iar nu neconcordanța considerentelor cu probatoriul administrat în cauză.

O soluție sau alta a instanței de fond presupune preluarea filtrată, totală sau parțială a argumentelor unei părți în conflictul judiciar dedus judecății, astfel că respingerea acțiunii reclamantei s-a întemeiat pe argumentele invocate de partea adversă, însușite de instanța de fond, iar susținerile reclamantei au fost apreciate, în consecință, nefondate.

Prin urmare, este nefondată această critică de nelegalitate.

2.2.2. Nu sunt fondate nici criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la impozitul pe profit în sumă de 32.505 RON aferent cheltuielilor cu prestările de servicii restaurant/catering și TVA în sumă de 48.758 RON, în mod just a apreciat instanța de fond nedeductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii facturate de societatea Manon Lescaut S.R.L. și societatea B. S.R.L. la calculul impozitului pe profit și că societatea reclamantă nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferentă, întrucât societatea nu justifică cu documente prestarea efectivă a acestor servicii.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru determinarea profitului impozabil sunt deductibile fiscal numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile. Cu caracter special, alin. (4) lit. m) al normei menționate și pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevăd că nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităților desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte, caracterul justificat al prestării efective a serviciilor efectuându-se prin situații de lucrări, procese-verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare.

Rezultă, așadar, că deductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii se analizează în funcție de datele cuprinse în contractul/contractele de prestări servicii referitoare la prestatori, termene, tarife, valoarea totală a contractului și pe baza documentelor justificative care atestă îndeplinirea cumulativă a celor două condiții, respectiv a efectivității (realității) prestării serviciilor și a caracterului lor necesar, adică în scopul realizării de venituri impozabile.

În materie de TVA, din analiza coroborată a art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 46 din H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, rezultă că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă aceste achiziții sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligația să dețină exemplarul original al facturii care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Pentru justificarea acestor cheltuieli din perspectiva arătată, reclamanta a prezentat organului fiscal Contractul de prestări servicii din domeniul alimentației publice nr. 405/19.08.2013 și Actul adițional nr. x, nedatat, cu societatea Manon Lescaut S.R.L., precum și Contractul de prestări servicii din domeniul alimentației publice nr. 88/07.10.2014 încheiat cu societatea B. S.R.L. având ca obiect prestarea de servicii de alimentație publică de tip catering. Suplimentar, au fost prezentate și facturile emise de cele două societăți prestatoare, din care reiese că au fost facturate servicii catering, unele din ele având anexate o situație cu numărul de meniuri, perioadă, conținut meniu și note de plată.

În explicațiile suplimentare solicitate de organul fiscal reclamanta prin reprezentantul ei legal a pretins că aceste servicii au fost efectiv realizate numai în interesele societății A. S.R.L., cu ocazia întâlnirilor de afaceri și a altor acțiuni similare, ce au vizat activitatea curentă a societății în acel moment, aspect reiterat prin cererea de recurs.

Însă această justificare este numai afirmată, nefiind probată în concret cu documente justificative, respectiv înțelegeri, întâlniri de afaceri sau cu contracte încheiate cu subantreprenorii/clienții societății, caracterul necesar al acestor cheltuieli sau efectuarea lor în folosul operațiunilor sale taxabile nefiind probat în mod satisfăcător numai prin contracte sau facturile aferente.

Așa cum s-a reținut în jurisprudența constantă a instanței supreme "pentru a admite deductibilitatea costului acestor servicii, dar și a TVA se impune prezentarea de probe care să facă dovada prestării efective a serviciilor dar și a legăturii cheltuielilor la care se referă cu activitatea curentă a contribuabilului. Proba (dovada) prestării efective a serviciilor, și necesitatea achiziționării acestora, depinde de natura serviciului prestat, de specificul activității, motive pentru care nu a fost prevăzut un anumit tip de document justificativ, lăsându-se la latitudinea/aprecierea contribuabilului (prestator) să stabilească ce documente se impun a fi întocmite. Totuși, indiferent de probele (dovezile) aduse de contribuabil, acestea trebuie să prezinte un anumit grad de exactitate și de detaliu pentru a putea permite o identificare a acestora în corelație cu serviciul prestat și cu specificul activității desfășurate".

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a respins criticile de nelegalitate invocate de reclamantă în privința aspectelor analizate, apreciind că nu au fost prezentat documente din care să se poată reține realitatea efectuării acestor cheltuieli, nu a arătat care sunt persoanele beneficiare si nici alte date (solicitate de altfel de către organul fiscal), precum și înscrisuri prin care să se probeze că acele cheltuieli erau necesare ori vizau interesele societății.

Aceste considerente sunt valabile și în privința TVA aferentă achiziției reprezentând investiții, studii, onorarii de avocat în cuantum de 407.380 de RON, întrucât reclamanta nu s-a conformat solicitărilor de a depune acele documente care să justifice serviciile prestate și să dovedească și necesitatea utilizării acestora în folosul societății, în scopul realizării de venituri impozabile

De asemenea, în mod corect a fost apreciat de instanța de fond că nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit si nici nu poate beneficia de deductibilitatea taxei pe valoare adăugată aferentă, în condițiile în care societatea nu justifică cu documente prestarea efectivă a serviciilor contractate de la societatea C. S.R.L. în scopul realizării de venituri impozabile, respectiv de operațiuni taxabile.

În justificarea existenței și scopului acestor servicii reclamanta a prezentat Contractul nr. x/06.01.2014 încheiat cu societatea C. S.R.L., în baza căruia au fost emise factura nr. w/14.02.2014 în valoare de 232.960 RON cu TVA în sumă de 55.910 RON care reprezintă, conform raportului de lucru anexat, diverse studii privind organigrama, structura personalului, nivelul de pregătire a personalului angajat, contractele de execuție lucrări și contractele de furnizare materiale. S-a mai prezentat și factura nr. x/08.04.2014 în sumă de 680.352 RON cu TVA în sumă de 163.284 RON, prin care, conform raportului de lucru situație 2, sunt facturate diverse studii și analize privind contractele de execuție lucrări, contractele de furnizare materiale, baza logistică a firmei, utilajele și echipamentul firmei.

La dosarul cauzei sau contestației administrative nu au fost prezentate documente din care să reiasă concluziile acestor studii, lucrările elaborate aferente studiilor privind contractele de execuție lucrări, contractele de furnizare materiale, baza logistică a firmei, utilajele și echipamentul firmei, respectiv concluziile elaborate privind modalitatea de verificare și urmărire a cheltuielilor.

Studiul cu privire la principalii indicatori economico-sociali din zona de vest, lucrare aflată în lucru de prestator, nu are legătură cu studiile menționate, prin urmare nu se poate face dovada prestării acestor servicii în scopul obținerii veniturilor impozabile de către reclamantă, fiind în mod legal respinsă deductibilitatea acestor cheltuieli, precum și exercitarea dreptului de deducere a TVA aferent celor două facturi.

Toate serviciile de management sau marketing contractate și facturate trebuiau să se concretizeze în documente apte ca prin soluțiile propuse, urmare a cercetărilor efectuate, evidențiate ca atare, să fie în măsură a dirija și orienta conduita reclamantei în activitatea desfășurată, pentru obținerea celor mai bune rezultate cu minimum de costuri, conținut pe care rapoartele anexate facturilor sau studiul anterior menționat nu-l îndeplinesc, constatare care justifică concluzia instanței de fond în sensul nedovedirii caracterului efectiv și necesar al acestor servicii.

Sunt nefondate și criticile reclamantei referitoare la dreptul de deudcere a TVA în sumă de 499.392 RON, aferentă achiziției halei de producție - birouri și drum acces facturate de societatea Confort S.A., pentru care instanța de fond a apreciat în mod just că societatea si-a exercitat dreptul de deducere a TVA în baza unor documente care nu pot fi considerate ca având calitatea de documente justificative.

Reclamanta a dedus taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 499.392 RON în luna august 2012, în baza facturii x/30.08.2012, emisă de societatea Confort S.A., provenită din achiziția următoarelor bunuri imobile: Hală producție + birouri Torontalului km 6, în valoare de 1.048.430 RON cu TVA în sumă de 251.623 RON; Pavaje Torontalului km 6, în valoare de 766.147 RON cu TVA în sumă de 183.875 RON; Drum acces Torontalului km 6, în valoare de 266.222 RON cu TVA în sumă de 63.893 RON.

Organul fiscal a refuzat recunoașterea acestui drept de deducere întrucât societatea reclamantă nu a făcut dovada cu documente că este proprietara de drept a imobilului, iar transferul dreptului de proprietate nu s-a realizat prin înscrierea în Cartea funciară.

Așa cum s-a mai menționat în precedent, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă aceste achiziții sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligația să dețină exemplarul original al facturii care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 al in. (5) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Prin livrare de bunuri se înțelege potrivit art. 128 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar, iar dreptul de deducere al taxei ia naștere în momentul în care intervine faptul generator, respectiv la data livrării bunurilor.

Reclamanta pretinde că în baza facturii nr. x/30.08.2012 și a Contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 31.08.2012, înscris sub semnătură privată, a dobândit dreptul de proprietate, dispunând prin exercițiul folosinței de aceste bunuri imobile ca un proprietar, concluzie ce justifică exercitarea dreptul de deducere pentru TVA în sumă de 499.392 RON.

Dreptul de a dispune de bunuri ca și proprietar are în vedere atributul dreptului de proprietate al reclamantei, în componenta sa referitoare la dispoziția juridică, care nu poate fi exercitată în afara regimului de publicitate imobiliară.

Prin urmare, până la înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, reclamanta nu este proprietarul imobilelor pretins achiziționate, neavând un drept de dispoziție asupra acestora, chiar dacă în fapt exercită posesia și folosința acestora, astfel că pretinsa sa achiziție nu se înscrie în noțiunea legală de livrare și în consecință nu justifică exercitarea dreptului de deducere aferent operațiunii juridice pretinse.

Nu pot fi validate nici criticile reclamantei referitoare la achiziția de bunuri imobile, pentru care pretinde că este îndreptățită a deduce taxa achitată pentru achiziția lor, pe care deși nu le-a utilizat la data controlului, aceste operațiuni au avut la bază intenția, societății să dezvolte și un sector de activitate comercială bazat pe exploatarea de imobile.

Exercițiul dreptului de deducere al TVA este justificat, așa cum s-a reținut în precedent, de utilizarea bunurilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale societății reclamantei.

Intenția reclamantei de a-și diversifica activitate comercială și în domeniul imobiliar nu este dovedită, ci numai afirmată și este contrazisă de conduita sa de la data achizițiilor și până la momentul controlului, din care rezultă că achizițiile au fost efectuate în scop investițional, fără intenția de valorificare imediată sau în timp a potențialului lor economic, din perspectiva obiectului său de activitate.

Terenurile achiziționate sunt intravilane, în majoritate construibile, iar imobilele, reprezentând case, au destinația de locuință, atelier mecanic, buncăr, fără a avea o legătură cu obiectul de activitate al societății, comerț cu ridicata al metalelor și minereurilor metalice, lucrări de construcții a drumurilor și autostrăzilor, construcții de poduri și tuneluri, practic toată gama de construcții montaj.

Prin urmare, în mod legal au fost respinse de instanța de fond criticile de nelegalitate ale reclamantei sub aspectul refuzului recunoașterii dreptului de deducere al TVA pentru achizițiile de imobile analizate.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că actele administrativ fiscale și operațiunile administrative contestate în prezenta cauză sunt legale din perspectiva criticilor formulate, iar hotărârea instanței de fond care le validează este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, va respinge recursul formulata de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 45 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar consorțiul format din C.I.I. D. și E. împotriva sentinței nr. 45 din 27 februarie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.