ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6413/2019

Ședința publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea formulată la data de 22.06.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, anularea Deciziei nr. 503/18.12.2015 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/02.02.2015 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, și, pe cale de consecință, obligarea intimatei la soluționarea pe fond a contestației formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/02.02.2015 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 3865 din 6 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă contestația reclamantei.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs A. S.R.L., fiind criticată sentința atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că în esență a contestat calculul profitului și TVA, așa cum a fost reținut de organele fiscale, arătând faptul că societatea a înregistrat și declarat la organul fiscal teritorial toate cheltuielile, veniturile, profitul impozabil, impozitul pe profit, TVA aferent achizițiilor și livrărilor.

Recurenta a arătat că și-a întrerupt activitatea începând cu data de 3.10.2013, când pe rolul DIICOT-Structura Centrală au început cercetările în dosarul penal nr. x/2013

Recurenta a precizat că invitațiile transmise pe numele administratorului societății nu au fost primite de societate și/sau administrator, motiv pentru care societatea nu a putut să colaboreze cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, deoarece nu a cunoscut despre această inspecție fiscală efectuată de pârâtă.

Recurenta a criticat faptul că instanța de fond a reținut că data de comunicare a deciziei de impunere este data de 28.09.2015 și începând cu această dată curge termenul pentru depunerea contestației administrative.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad s-a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a sentinței pronunțate de instanța de fond.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că susținerile și apărările formulate de părți nu au fost analizate de instanța de primă jurisdicție, fiind întemeiat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a supus controlului judiciar Decizia de soluționare a contestației nr. 503/18.12.2015 formulate împotriva Deciziei de Impunere nr. x/02.02.2015 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală.

Prin sentința pronunțată de instanța de primă jurisdicție a fost respinsă acțiunea reclamantei, instanța reținând că Decizia de soluționare a contestației a fost respinsă ca tardivă de organul fiscal în mod corect.

Astfel, instanța de fond a reținut că, așa cum reiese din înscrisul depus la dosar, reclamanta a primit decizia de impunere la data de 28.09.2015, iar contestația administrativă a fost formulată la data de 13.11.2015, cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 207 din O.G. nr. 92/2003. Instanța de fond nu a primit susținerile reclamantei, conform cărora termenul de depunere a contestației curge de la data comunicării raportului de inspecție fiscală, deoarece, potrivit art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 contestația se depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii. A apreciat instanța că, în cauză, singurul act administrativ fiscal este decizia de impunere, decizie care a fost comunicată reclamantei, conform propriilor susțineri, la data de 28.09.2015, dată de la care începe să curgă termenul pentru depunerea contestației administrative.

Înalta Curte analizând actele atacate în raport cu sentința atacată constată că recurenta-reclamantă a susținut în cererea introductivă faptul că soluția de respingere ca tardivă a contestației este eronată, întrucât comunicarea pe care intimata pretinde că a realizat-o către recurentă nu există sau nu a fost realizată la sediul social al societății, astfel cum impun prevederile Codului de procedură fiscală.

Recurenta-reclamantă a susținut că a solicitat comunicarea actelor administrativ fiscale, conform cererii înregistrate sub nr. x/02.10.2015. Astfel, au fost comunicate în data de 15.10.2015: procesul-verbal încheiat la data de 02.02.2015 și decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice.

Recurenta-reclamantă a susținut că la data de 10.11.2015, în termenul procedural de 30 de zile de la comunicarea actelor, a formulat contestație pe care intimata a respins-o ca tardiv formulată.

Recurenta - reclamantă a susținut în cererea introductivă faptul că intimata a trecut la efectuarea comunicării prin publicitate fără ca anterior acestei comunicări să realizeze comunicarea actului administrativ fiscal susceptibil de contestare prin poștă la sediul social al reclamantei sau la sediul administrativ al acesteia.

Înalta Curte reține că prin Decizia de soluționare a contestației nr. 503/18.12.2015, autoritatea fiscală a reținut că actele administrative contestate au fost transmise societății la data de 11.02.2015 la sediul social al acesteia, însă plicul a fost returnat de CN Poșta Română la data de 25.02.2015 și, față de această situație s-a procedat la comunicarea actelor prin procedura prevăzută de art. 44 alin. (4) și (5) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, prin afișarea concomitentă atât la sediul organului fiscal emitent, respectiv Administrația Județeană a Finanțâelor Publice Arad, cât și pe pagina de internet a ANAF. În acest sens a fost încheiat procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate nr. x/02.03.2015, iar autoritatea fiscal a considerat că termenul de depunere a contestației începe să curgă de la data de 17.03.2015, întrucât actul administrativ contestat se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului individual nr. 2214/02.03.2015.

Prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pârâtul a susținut întocmai cele reținute în decizia de soluționare a contestației, cu privire la faptul că termenul pentru contestarea actului a început să curgă la data de 17.03.2015, iar reclamanta a depus contestația la data de 13.11.2015, cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară și constituie o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii.

Astfel, deși decizia de soluționare a contestației a fost respinsă ca tardivă, instanța de primă jurisdicție nu a procedat la analizarea susținerilor și argumentelor părților cu referire concretă la termenele invocate de părți.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a procedat la analizarea unui aspect esențial al cauzei, respectiv susținerea autorității fiscale cu privire la comunicarea actului prin afișare.

Intimata a arătat că a fost încheiat procesul-verbal privind îndeplinirea procedurii de comunicare prin publicitate nr. x/02.03.2015, iar termenul de depunere a contestației a început să curgă de la data de 17.03.2015, întrucât actul administrativ contestat se consideră comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului individual nr. 2214/02.03.2015.

De asemenea, este adevărat că instanța de fond a avut în vedere înscrisurile depuse la dosarul cauzei, însă la dosar fond, Înalta Curte constată că se află cererea recurentei-reclamante adresată pârâtei la data de 29.10.2015, în care afirmă că a primit comunicarea actelor administrativ-fiscale, mai putin a raportului de inspecție fiscală, la data de 28.09.2015, conform cererii reclamantei formulate la data de 2.10.2015. Or, este evident că în acest caz este vorba de o eroare materială a recurentei-reclamante, întrucât cererea reclamantei din octombrie nu putea fi soluționată în luna septembrie, ci numai după data efectuării cererii, deci în luna octombrie.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță urmează a proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin raportare la apărările formulate de pârâtă și la mijloacele de probă administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor de fond necesare lămuririi situației de fapt.

Având în vedere principiul respectării dublului grad de jurisdicție, Înalta Curte va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru asigurarea respectării principiilor fundamentale ale procesului civil.

În consecință, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., aspect în raport de care, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate în recurs.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3865 din 6 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2019.