ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3211/2019

Ședința publică din data de 12 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 29 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, suspendarea executării deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, prin care au fost stabilite în sarcina societății obligații fiscale suplimentare în sumă de 6.626.237 RON, reprezentând diferențe impozit pe profit, diferențe taxă pe valoare adăugată și accesorii, până la data soluționării definitive a acțiunii în anulare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 26 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad și, în consecință, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, până la soluționarea definitivă a acțiunii privind anularea deciziei contestate.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal, ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă AJFP Arad a criticat sentința atacată pentru greșita soluționare de către instanța de fond a excepției autorității de lucru judecat, invocată de această parte în raport de soluția de respingere a cererii de suspendare a executării aceleiași decizii de impunere, pronunțată prin sentința civilă nr. 193/19.08.2015 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015.

În opinia recurentei-pârâte, nu era admisibilă o nouă cerere de suspendare a executării deciziei de impunere, deoarece nu au fost prezentate motive noi și temeiuri juridice noi identificate după pronunțarea primei hotărâri, fiind incidente prevederile art. 431 C. proc. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Recurenta-pârâtă consideră că prima instanță a reținut în mod greșit că prezenta cerere de suspendare ar fi prevăzut un alt temei de drept decât cel din cererea anterioară, respectiv art. 719 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 233 Codul de procedură fiscală. Menționează că aceste prevederi legale nu au fost invocate de către intimata-reclamantă, dar nici nu se aplică în cauză, întrucât au caracter de normă generală, în raport cu norma specială prevăzută de art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care se aplică cu prioritate potrivit alin. (3) din același act normativ.

Contrar reținerii primei instanțe în sensul că intimata-reclamantă se află "în prezent" în procedură de executare silită, recurenta-pârâtă arată că aceasta era în procedura de executare silită încă din anul 2015, după cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 193/19.08.2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2015, în care s-au reținut următoarele: "Curtea apreciază că emiterea somațiilor de plată ori instituirea unor măsuri asigurătorii nu conduc în mod automat la concluzia iminenței unei pagube."

Cum autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, în opinia recurentei-pârâte, se impunea soluția de admitere a excepției invocate.

De asemenea, sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aspectele invocate de reclamantă în susținerea existenței cazului bine justificat și însușite de către instanța de fond nu sunt de natură a demonstra aparența de nelegalitate a actului administrativ, astfel încât nu se circumscriu noțiunii de caz bine justificat, în accepțiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Nu în ultimul rând, prin considerentele reținute de instanță în sensul că "Aspectele de fond relevate în cererea de suspendare sub aspectul argumentelor de nelegalitate a deciziei contestate se apreciază a fi incidente în speță la nivel de aparență, fără a prejudeca fondul cauzei, se apreciază că pârâta, în soluționarea contestației administrative care vizează în esență dreptul de deducere a TVA, nu a studiat fondul operațiunilor desfășurate, ci s-a mărginit la aprecierea elementelor de formă - facturile care sunt subsidiare operațiunilor principale, în principiu astfel încălcând jurisprudența C.J.U.E. care relevă obligația organului fiscal de a aprecia realitatea operațiunii în raport de probele administrate, fără a recurge la un refuz al recunoașterii dreptului de deducere a TVA, întemeiat exclusiv pe omisiuni sau nereguli minore ce depășesc protecția rezonabilă a bugetului statului", aceasta realizează de fapt, per a contrario, tocmai o analiză a criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, recurenta-pârâtă a învederat că nu orice diminuare a patrimoniului echivalează cu o pagubă, întrucât, din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. În cauză, executarea obligațiilor bugetare suplimentare a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, astfel că nici cea de-a doua condiție prevăzută de lege nu este îndeplinită.

A mai arătat recurenta-pârâtă că prima instanță a omis faptul că împotriva măsurilor dispuse în procedura executării silite, intimata-reclamantă are la îndemână căi de atac specifice - cerere de suspendare a executării silite, contestație la excutare silită, suspendarea executării silite prin poprire, la cererea debitorului în condițiile art. 233 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 -, instrumente juridice de care aceasta nu a înțeles să uzeze.

Prin notele scrise înregistrate la dosar la 12 iunie 2019, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile invocate nu s-ar încadra în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în mod corect prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat opusă de pârâtă, reținând că hotărârea pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, care dăinuie cât timp se mențin împrejurările avute în vedere la data pronunțării ei, fiind admisibilă o nouă cerere de suspendare a executării întemeiată pe motive noi, apărute sau identificate după pronunțarea primei hotărâri.

În ceea ce privește fondul cauzei, intimata-reclamantă arată că prima instanță a apreciat corect asupra îndeplinirii celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Prin rezoluția din 22 octombrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 3 aprilie 2019, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că recurenta a încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, însă criticile formulate sunt nefondate.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, cererea fiind întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Anterior, aceasta formulase o cerere de suspendare a executării aceluiași act administrativ fiscal, până la pronunțarea instanței de fond, invocând ca temei legal art. 14 din aceeași lege, cerere ce a fost respinsă prin sentința civilă nr. 193/19.08.2015 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin încheierea nr. 3828/27.11.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prima instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, opusă de pârâtă în raport de soluția de respingere a cererii de suspendare a executării aceleiași decizii de impunere, reținând că în cauza de față au apărut circumstanțe noi față de cele existente în cursul anului 2015, în sensul că reclamanta se află în procedura de executare silită pornită în baza titlului de creanță contestat, iar temeiurile juridice în baza cărora aceasta a formulat cererea de suspendare a executării titlului respectiv îl constituie și prevederile art. 719 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 233 Codul de procedură fiscală.

Legiuitorul a pus la îndemâna părții interesate remediul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în considerarea situației în care partea a formulat contestație administrativă (plângerea prealabilă) și apelează la măsura de protecție provizorie până când o instanță de judecată se va pronunța cu privire la legalitatea actului administrativ.

De principiu, în procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se pot exercita două cereri de suspendare executare act administrativ în măsura în care motivele invocate prin acestea sunt diferite.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură vremelnică, luată în cadrul unei proceduri în care nu se prejudecă fondul cauzei și, din acest motiv, hotărârea pronunțată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 se bucură de o autoritate de lucru judecat provizorie, care dăinuie atât timp cât se mențin împrejurările avute în vedere la pronunțarea ei.

În situația concretă din cauză, Înalta Curte constată că o primă cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a fost respinsă definitiv prin încheierea nr. 3828/27.11.2015 a ÎCCJ - SCAF.

De atunci s-au scurs însă aproape patru ani, timp în care contestația administrativă pe care a formulat-o intimata-reclamantă împotriva deciziei de impunere a rămas în continuare suspendată, ca efect al Deciziei nr. 370/30.09.2015 emise de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. În schimb, în luna iulie 2015 au fost emise titlul executoriu și somația de executare a debitelor bugetare contestate prin decizia de impunere.

Aceste împrejurări îndreptățesc instanța să considere că nu se mai mențin condițiile avute în vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 193/19.08.2015 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin încheierea nr. 3828/27.11.2015 a ÎCCJ-SCAF, astfel încât excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ.

Or, în condițiile în care au fost relevate împrejurări noi, diferite, legate de aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal, nu se poate susține că se opune puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 193/19.08.2015, întrucât nu se repun în discuție aspecte ce au fost tranșate definitiv prin respectiva hotărâre, astfel că cererea de suspendare de față nu este inadmisibilă.

În cauză, s-a făcut dovada punerii în executare a actului administrativ, astfel încât Înalta Curte reține că, potrivit notelor scrise depuse pentru termenul din 26 ianuarie 2019, prin care reclamanta și-a întemeiat cererea de suspendare și pe art. 719 C. proc. civ., respectiv art. 233 din Codul de procedură fiscală, temeiul de drept invocat în cererea de suspendare este corect menționat de către judecătorul fondului.

Cât privește art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care reglementează modalitatea de plată a cauțiunii, se constată că acest articol este incident în cauză, atât timp cât art. 352 alin. (10) din Legea nr. 207/2005 privind Codul de procedură fiscală se aplică oricărei cereri de suspendare formulată după data de 1 ianuarie 2016, indiferent de data emiterii actului administrativ fiscal ce face obiectul cererii.

Înalta Curte constată că reclamanta a achitat cauțiunea în cuantumul stabilit de instanță, potrivit dovezii aflate la dosar fond, reținând, în același timp, că obligația de consemnare a cauțiunii reprezintă doar una dintre condițiile de admitere a cererii de suspendare, fără relevanță asupra cerințelor cazului bine justificat și a pagubei iminente, a căror îndeplinire trebuie demonstrată distinct de consemnarea cauțiunii.

În ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că sentința atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile suspendării executării actului administrativ-fiscal indicat în cererea de chemare în judecată.

Analizând aceste critici de nelegalitate, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate, instanța de fond reținând în mod corect că în cauză sunt îndeplinite, în mod cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015 emise de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea deciziei contestate.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Mai exact, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

În cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, creând aparențe ale nerespectării drepturilor contribuabilului în faza derulării inspecției fiscale, întrucât argumentele reclamantei referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală care reglementează instituția audierii în mod obligatoriu a contribuabilului în procedura inspecției fiscale, nerespectarea dreptului la apărare prin lipsa de acces la dosarul administrativ al inspecției fiscale, precum și depășirea duratei maxime pentru efectuarea inspecției fiscale, conturează premise ale încălcării unor prevederi legale, de natură a vătăma drepturile persoanei juridice verificate, pentru care a fost emisă decizia de impunere a cărei suspendare s-a solicitat.

Astfel, lipsa din cuprinsul titlului de creanță a mențiunii privind audierea contribuabilului, conform art. 43 alin. (2) lit. j) Codul de procedură fiscală, reprezintă și în opinia Înaltei Curți un aspect care, la nivel de aparență, demonstrează o încălcare a dispozițiilor art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală care reglementează instituția audierii în mod obligatoriu a contribuabilului în procedura inspecției fiscale.

În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare a contribuabilului, într-o cerere de suspendare unde se analizează aparența dreptului, în mod corect instanța de fond s-a raportat la dreptul european care cuprinde dispoziții potrivit cărora un particular trebuie să aibă posibilitatea să i se comunice la cerere informațiile și documentele care se găsesc în dosarul administrativ și care au fost luate în considerare de autoritatea publică la adoptarea deciziei respective. Pe de altă parte, este de menționat că nici la acest moment calea administrativă de atac nu a fost soluționată de către organul fiscal, astfel că nu se poate susține că pretinse încălcări ale acestui drept au putut fi analizate și în cadrul soluționării contestației administrative împotriva deciziei de impunere.

În egală măsură, în acord cu judecătorul fondului, se poate reține o încălcare a normelor de drept procedural administrativ rezultată din depășirea duratei maxime pentru efectuarea inspecției fiscale, în condițiile în care, cel puțin la nivel de aparență, a fost depășit termenul legal imperativ de trei luni pentru efectuarea inspecției fiscale.

Totodată, în conturarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, Înalta Curte reține că formalismul excesiv ce a condus la refuzul acordării unor drepturi în materia taxei pe valoarea adăugată pentru contribuabilul verificat poate conduce la adoptarea unei soluții fiscale în contradicție cu regulile decelate din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Or, recurenta-pârâtă, fără a aduce argumente pertinente care să contrazică susținerile primei instanțe, a susținut doar că indiciile de nelegalitate reținute de judecătorul cauzei sunt chestiuni care țin de analiza pe fond a actului administrativ contestat, act care se bucură de prezumția de legalitate până la pronunțarea instanței competente asupra acțiunii având ca obiect anularea acestuia.

Înalta Curte reține, însă, că indiciile relevate de intimata-reclamantă în conturarea cazului bine justificat sunt de natură a putea fi decelate în analiza sumară pe care o reclamă această procedură, fără a nega, însă, atributul instanței competente cu acțiunea în anularea actului administrativ fiscal de a efectua verificări pe fond asupra legalității respectivului act.

În plus, Înalta Curte reține că, în prezent, soluționarea contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015 a fost suspendată încă din luna septembrie 2015, prin Decizia nr. 370/30.09.2015, organul de soluționare a contestației apreciind că se ridică problema realității și legalității operațiunilor desfășurate de reclamantă cu anumiți operatori economici și că, în privința faptelor care au condus la diminuarea nejustificată a obligațiilor fiscale, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Arad au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad sesizarea penală nr. 7016/14.07.2015 împreună cu procesul-verbal nr. x/14.07.2015 ale cărui constatări au fost preluate în raportul de inspecție fiscală xnr. 181/28.05.2015 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015, contestată, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare. Deși reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea acestei decizii, în cadrul dosarului nr. x/2017, înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea a fost respinsă prin sentința civilă nr. 372/14.12.2017, rămasă definitivă prin nerecurare.

În acest context, Înalta Curte reține că situația concretă în care se află societatea reclamantă, prin nesoluționarea căii administrative de atac într-o perioadă de timp îndelungată, face dovada cazului bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Perceperea de dobânzi și penalități calculate asupra creanței fiscale contestate în toată această perioadă face ca întârzierea soluționării să devină excesiv de împovărătoare, acesta fiind un criteriu care poate fi avut în vedere la analiza duratei rezonabile a procedurii, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituția României.

În concluzie, instanța de recurs apreciază că, în cauză, este îndeplinită condiția cazului bine justificat, pentru a opera suspendarea executării actului administrativ atacat, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Înalta Curte reține că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

Înalta Curte reține, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, așa cum constant s-a reținut și în jurisprudența instanței supreme, prin cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți.

De altfel, intimata-reclamantă a făcut dovada, în fața primei instanțe, a începerii executării silite a sumelor cuprinse în Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015.

Atât timp cât procedura prealabilă administrativă este suspendată, iar reluarea ei depinde de soluționarea cauzei penale, controlul de legalitate asupra deciziei de impunere, ce urmează a fi exercitat de instanța de contencios administrativ, se prefigurează a fi realizat într-un timp îndelungat. În această perioadă de timp, decizia de impunere beneficiază de caracterul executoriu, aspect care, coroborat cu aparența de nelegalitate a actului administrativ, conduc la concluzia producerii unui prejudiciu material viitor și previzibil în patrimoniul intimatei-reclamante.

Înalta Curte mai reține că prezumarea de către instanța de judecată a unor consecințe viitoare produse de actul de impunere contestat asupra reclamantei nu echivalează cu o motivare ipotetică, lipsită de suport probator, astfel cum susține recurenta-pârâtă, ci se înscrie în activitatea de analizare a caracterului previzibil al prejudiciului, astfel cum dispun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și 15, raportat la art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de admitere a cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere xnr. 208/28.05.2015 este întemeiată.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad împotriva sentinței civile nr. 26 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2019.