ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5546/2020

Ședința publică din data de 29 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 15.11.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR solicitând anularea Deciziei nr. 10075/19.10.2017 și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 1415,54 RON, reactualizate până la data plății efective, cu titlul de despăgubiri civile, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1921 din 23 aprilie 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de A., în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia FGA nr. 10075/19.10.2017, a obligat pârâtul la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 1415,54 RON și a obligat pârâtul FGA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 191,5 RON(taxă judiciară de timbru).

Împotriva sentinței nr. 1921 din 23 aprilie 2018 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată și menținerea în tot a Deciziei nr. 10075/19.10.2017 emisă de FGA.

În motivarea recursului, pârâtul a susținut că nu poate fi reținută în cauză susținerea primei instanțe prin care se menționează că asiguratorul nu a înțeles să declare unilateral rezilierea contractului, astfel că acesta a rămas în ființă până la ajungerea la termen și nici faptul că un inspector de daună a fost de acord cu introducerea autovehiculului în reparație ceea ce echivalează în opinia instanței cu renunțarea implicit la beneficiul suspendării.

Precizează recurentul că, FGA a preluat dosarul de daună de la societatea B. S.A., iar recurentul în aplicarea și rezilierea scopului pe care i-l conferă Legea nr. 213/2015 are căderea de a instrumenta dosarele de daună în nume propriu.

Emiterea actului administrativ este rezultatul unui proces ce necesită mai multe verificări, iar constatarea inspectorului de daună nu poate constitui un element de natură a conduce la concluzia că: recurentul a renunțat implicit la beneficiul suspendării prin neîndeplinirea condițiilor art. 10.7 din Condițiile generale, cum greșit a constatat instanța de fond.

În opinia recurentului, pronunțarea unei hotărâri de admitere a unei cereri de plată ce își are suportul juridic într-o poliță cu o rată neachitată, încalcă principiul elementar al respectării convenției părților în procesul civil.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în următoarele limite și pentru considerentele ce succed:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, în cauza de față, reclamantul s-a adresat pârâtului cu cerere în despăgubire, prezentând în acest sens poliția x nr. x/16.06.2015, emisă de B. S.A., pentru care s-a stabilit că ratele de asigurare se achită până la termenele de scadență din 20.06.2015, 20.09.2015, 20.12.2015 și 20.03.2016.

Cererea în despăgubire, formulată în temeiul Legii nr. 213/2015, a fost respinsă de pârât pe motiv că din analiza dosarului de daună a rezultat că evenimentul asigurat s-a produs la 13.06.2016, în perioada de valabilitate a poliței, care a fost încheiată pentru perioada 20.06.2015 - 19.06.2016, însă reclamantul nu a achitat rata nr. 2 la data scadenței acestora, sens în care efectele poliței au fost suspendate pentru neplată.

S-a reținut că prin neplata ratei nr. 2 la scadență au devenit incidente dispozițiile art. 10.6 din Condițiile generale de Asigurare, potrivit cărora în caz de neplată la termen a unei rate, "aceasta poate fi plătită într-o perioadă de grație de 15 zile calendaristice, timp în care asiguratul este de drept în întârziere, efectele contractului rămânând nemodificate dacă prima restantă este plătită în acest interval".

S-a mai reținut că neplata unei rate de primă restantă în perioada de grație "atrage suspendarea retroactivă a executării oricărei obligații a asiguratorului, începând cu data scadenței".

Având în vedere prevederile art. 10.6 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor aparținând persoanelor juridice, pârâtul-recurent din prezenta cauză corect a apreciat că prin neplata în perioada de grație a ratei nr. 2 a poliței de asigurare a intervenit suspendarea, dar nu a contractului ci a obligațiilor derivând din polița de asigurare care reveneau asiguratorului.

Instanța de control judiciar observă că deși intimatul-reclamant nu a achitat nici la scadență și nici în perioada de grație rata nr. 2 a contractului de asigurare, asiguratorul nu a înțeles să declare unilateral rezilierea contractului, astfel că acesta a rămas în vigoare până la ajungerea la termen.

Recurentul-pârât a invocat că motivul respingerii cererii de despăgubire este de fapt faptul că efectele suspendării obligațiilor asiguratorului nu au încetat, nefiind îndeplinite condițiile art. 10.7 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor aparținând persoanelor juridice.

Or, instanța de control judiciar observă că asiguratorul nu a opus asiguratului neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 10.7 din Condițiile generale.

Mai mult decât atât, prin documentul eliberat la data de 14.06.2016 inspectorul de daune a fost de acord cu introducerea autovehiculul în reparație, la o unitate service agreată, în scopul remedierii avariilor produse ca urmare a evenimentului asigurat la data de 13.06.2016, fără a opune intimatului-reclamant suspendarea efectelor poliței, reținându-se în acest sens că s-a renunțat implicit la beneficiul suspendării prin neîndeplinirea condițiilor art. 10.7 din Condițiile generale.

În acest context, instanța de fond în mod corect a reținut că poliția de asigurare este în vigoare și produce efecte de ambele părți, inclusiv în privința obligațiilor Asiguratorului.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a dispus anularea Deciziei nr. 10075/19.10.2017, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de cele ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 1921 din 23 aprilie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 octombrie 2020.