ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3319/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.04.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea art. 2 din Decizia nr. 5022/20.03.2017 emisă de pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 91.950 RON (diferența dintre suma de 100.000 RON pretinsă și suma de 8.050 RON acordată) cu titlu de despăgubiri materiale și morale, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Sentința instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 4755 din 6 decembrie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea, a anulat art. 2 din Decizia FGA nr. 5022/20.03.2017, a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii prin care să acorde reclamantei despăgubiri morale suplimentare în cuantum de 75.000 RON, obligând pârâtul la plata acestei sume.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 5022/20.03.2017.

În motivarea recursului său, pârâta afirmă că hotărârea primei instanțe este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Precizând faptul că instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul CSA nr. 29/2011, concluzionând instanța fondului că din cuprinsul acestor dispoziții nu există nicio limită maximă și nici condiție probatorie ci doar mențiunea că daunele morale se vor acorda în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, recurenta pârâtă arată că nu există un astfel de ordin, existând însă, Ordinul CSA 14/2011, care nu reglementează obligațiile FGA ci obligațiile asigurătorilor.

În acest context, soluția de admitere a acțiunii reclamantei este eronată, a susținut recurenta pârâtă, întrucât Ordinul CSA nr14/2011 prevede o limită a despăgubirilor, aceasta fiind stabilită la art. 24 din actul normativ menționat.

Din aceste considerente greșite, atât ca număr de act normativ aplicabil cauzei cât și de conținut, precum și din raportarea la dispozițiile art. 1391 alin. (1) C. civ., recurenta pârâtă susține că prima instanță a asimilat FGA cu o societate de asigurare, concluzie contrară prevederilor Legii nr. 213/2015.

În această ordine de idei, recurenta pârâtă a arătat că FGA nu se subrogă în obligațiile asigurătorului falit, obligația sa de despăgubire neavând temei răspunderea civilă delictuală ci prevederile legii.

Totodată, recurenta pârâtă arată că deși prima instanță citează un act normativ care face trimitere la practica judiciară, stabilește o obligație suplimentară de plată, în cuantum de 75.000 RON, fără să facă nicio referire la practica judiciară în spețe similare și fără să arate, în concret, motivul de nelegalitate în privința deciziei FGA nr. 5022/20.03.2017.

În consecință, recurenta pârâtă a susținut că sentința civilă nr. 4755/06.12.2017 este nelegală, solicitând casarea acesteia, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

Examinând recursul civil de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecință.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, recurenta pârâtă susține că sentința atacată în prezenta cauză este afectată de două motive de nelegalitate respectiv cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. și cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este casabilă hotărârea ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, apreciind instanța de control judiciar că recurenta pârâtă vizează prima ipoteză, respectiv nemotivarea hotărârii.

Prima ipoteză vizată de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. trebuie analizată, în concret, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească analiza instanței pe marginea obiectului cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Întinderea motivării hotărârii judecătorești trebuie raportată la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, obligatoriu fiind, în contextul analizei respectării exigențelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ., ca hotărârea să reflecte aplecarea efectivă a judecătorului asupra aspectelor esențiale și determinante ale cauzei.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru soluționarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observațiile părților sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanța sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menționate în jurisprudența sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigența motivării hotărârilor judecătorești nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuși ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Ruiz Torija contra Spaniei).

În speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, din lecturarea sentinței civile criticate rezultă faptul că instanța fondului a admis acțiunea reclamantei, majorând cuantumul daunelor morale suferite de reclamantă, considerând insuficient nivelul acordat în raport de prejudiciul efectiv suferit de reclamantă, raportându-se judecătorul fondului la dispozițiile art. 1391, alin. (1) C. civ., la prevederile Legii nr. 213/2015 precum și la actele de reglementare emise de CSA, menționate în cuprinsul sentinței.

Măsura în care raportarea instanței de fond la aceste norme este justă urmează a fi analizată cu prilejul dezlegării celui de al doilea motiv de casare, însă concluzia instanței de control judiciar pe marginea incidenței dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este în sensul că nu este demonstrată nelegalitatea hotărârii din această perspectivă.

Trecând la analiza celui de al doilea motiv de casare, Înalta Curte constată că și acesta este nefondat, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinței civile atacate din perspectiva prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte constată că un prim argument în susținerea acestui motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că instanța fondului s-a raportat greșit la un ordin CSA(Ordinul CSA nr. 29/2011) și, totodată, a susținut că există o limită legală a despăgubirilor pentru daunele morale, contrar celor afirmate de prima instanță.

Înalta Curte constată întemeiată afirmația recurentei pârâte, însă menționarea greșită a numărului ordinului CSA nu pare să reprezinte altceva decât rezultatul unei erori materiale, reglementarea citată de judecătorul fondului fiind cuprinsă în art. 49 lit. d) și f) din Norma nr. 29/2011 aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, astfel că nu se poate reține concluzia neaplicării normelor materiale incidente cauzei prin referirea eronată la numărul actului infralegislativ emis de CSA.

Cât privește lipsa de temeinicie a considerentului instanței fondului, potrivit căruia nu există o limitare legală a cuantumului despăgubirilor ce pot fi acordate pentru prejudiciul moral suferit, Înalta Curte constată că o atare plafonare a existat și există, fiind de menționat prevederile art. 24 alin. (1) din Norma aprobată prin Ordinul nr. 14/2011, potrivit cărora asigurătorii RCA au obligația de a stabili limite de despăgubire, care nu pot fi mai mici decât limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din aceeași Normă, limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României.

Particularizat cauzei de față, este de subliniat și faptul că legiuitorul, prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că plata, de către Fondul de Garantare a Asiguraților, a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment.

Însă, concluzia greșită a instanței fondului, în sensul inexistenței unei limite de despăgubiri, nu atrage casarea hotărârii, cât timp obligația stabilită în sarcina recurentei pârâte nu depășește plafonul stabilit prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, suma acordată suplimentar de către curtea de apel fiind aceea de 75.000 RON, care, cumulată cu despăgubirile aprobate prin decizia FGA nr. 5022/20.03.2017(8.050 RON), se încadrează în limita de 450.000 RON.

Achiesând la concluzia recurentei pârâte, în sensul că FGA nu este un succesor în drepturi și obligații al asigurătorilor ci garantează, în condițiile și limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, Înalta Curte subliniază că o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor C. civ., cu privire la modalitatea de determinare a existenței și întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Cât privește pretinsul caracter arbitrar al nivelului despăgubirilor acordate de prima instanță pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanta intimată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a majorat cuantumul daunelor acordate de recurenta pârâtă cu luarea în considerare a prejudiciului efectiv suferit de reclamantă, raportat la circumstanțele particulare a cauzei.

În mod evident, stabilirea limitelor despăgubirii în cadrul analizei daunelor morale presupune o anumită marjă de apreciere a judecătorului și implicit elementul subiectiv, fiind imposibilă stabilirea unor criterii de ordin matematic în evaluarea unui atare prejudiciu, fără a se putea susține, astfel, că o atare doză de subiectivism denotă arbitrariul și impune casarea hotărârii.

Determinarea cuantumului obligației de dezdăunare trebuie raportată în mod obligatoriu la circumstanțele concrete ale fiecărei cauze și, în contextul, în care prima instanță a motivat, în concret, soluția de majorare a cuantumului despăgubirilor pretinse pentru prejudiciul de ordin moral, critica recurentei pârâte la adresa legalității hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Față de aceste considerente, recursul civil de față urmează a fi respins ca fiind nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 451-453 C. proc. civ., va obliga recurenta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta intimată în recurs, în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 4755 din 6 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât FGA la plata sumei de 1.500 RON către intimata-reclamantă A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.