ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5226/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.07.2017 pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. și U., în calitate de personal auxiliar de specialitate, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească reclamanților începând cu: 1 octombrie 2013 pentru grefier A.; 1 decembrie 2014 pentru grefier B.; 1 septembrie 2012 pentru grefier C.; 1 septembrie 2013 pentru grefier D.; 1 februarie 2015 pentru grefier E.; 1 noiembrie 2014 pentru grefier F.; 1 octombrie 2013 pentru grefier G.; 1 august 2011 pentru grefier H.; 1 iunie 2012 pentru grefier I.; 1 august 2011 pentru grefier J.; 1 septembrie 2012 pentru grefier K.; 1 septembrie 2013 pentru grefier L.; 1 septembrie 2012 pentru grefier M.; 1 noiembrie 2012 pentru grefier N.; 8 iulie 2012 pentru grefier O.; și de la 1 ianuarie 2011 pentru grefier P., grefier arhivar Q., R., S., T., U., drepturile salariale reprezentând diferența dintre suma dintre indemnizația brută lunară, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții deosebite de muncă pe care o încasează în prezent, potrivit ordinului nr. 1705 din 30 iulie 2015 și suma reprezentând indemnizația brută lunară, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții deosebite de muncă stabilite pentru fiecare dintre reclamanți prin ordinele de salarizare ce le-au fost emise anterior, în perioada 01.01.2011- 08.04.2015.

Prin sentința civilă 5136 din 21 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția de inadmisibilitate;

- a respins excepția de tardivitate;

- a respins excepția prescripției dreptului la acțiune;

- a admis acțiunea formulată de către reclamanți și a obligat pârâtul să emită pentru fiecare reclamant decizii de salarizare, începând cu data de 09.04.2015, în vederea recalculării indemnizației de încadrare, conform art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 71/2015, în funcție de vechimea în profesie și în muncă, gradul profesional și a funcției îndeplinite în cadrul parchetului;

- a obligat pârâtul la acordarea, începând cu data de 09.04.2015, a diferenței de drepturi salariale rezultate de aplicarea de procente și a claselor de salarizare personalului care a trecut într-o nouă tranșă de vechime în muncă/funcție ulterior datei de 01.01.2011, actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective și la plata dobânzii legale calculate de la data de 09.04.2015 la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 5136 din 21 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins excepțiile tardivității, inadmisibilității și prescripției acțiunii.

Referitor la excepția tardivității formulării acțiunii, recurentul a arătat că având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată față de data emiterii Deciziei procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nr. 1705/30.07.2015, invocăm excepția tardivității prezentei acțiuni, având în vedere dispozițiile art. 7 alin. (1) și alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

Excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței de judecată este întemeiată, în opinia recurentului, întrucât în conformitate cu prevederile art. 245 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., invocăm excepția inadmisibilității prezentei acțiuni, excepție de fond, dirimantă, care vizează neregularitățile determinate de neîndeplinirea unor condiții prealabile sesizării instanței, respectiv lipsa prealabilă a contestației administrative.

Art. 30 din Legea nr. 284/2010 stabilește expres modalitatea de soluționare a contestațiilor cu privire la stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor legii. Acest articol reglementează, de asemenea, procedura plângerii prealabile la ordonatorul de credite.

Așadar, reclamanții aveau obligația de a se adresa mai întâi ordonatorului de credite cu o cerere de rezolvare a pretențiilor sale. Or, această procedură prealabilă nu a fost efectuată.

Consideră că o acțiune având ca obiect obligația de a face, respectiv plata drepturilor salariale pretins a fi cuvenite într-un alt cuantum decât cel stabilit prin actele administrative emise în executarea legii, este inadmisibilă, atâta vreme cât actele administrative al ordonatorilor de credite nu au fost atacate în justiție, fiind deci valabile și producând efecte juridice, potrivit legii.

Obligarea pârâților la plata diferențelor de bani solicitate ar avea un caracter accesoriu față de o eventuală acțiune în anularea acestor acte administrative, acțiune pe care reclamanții nu au promovat-o.

Față de data formulării acțiunii, raportată la data de 01.01.2011, data reîncadrării personalului plătit din fonduri publice potrivit Legii nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, având în vedere dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2010, potrivit cărora:

"prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit" invocăm excepția prescripției dreptului material la acțiune motivat de faptul că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din același act normativ " dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.

Pe fondul cauzei, recurentul susține că în conformitate cu art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015 precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 71/2015:

"Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut ia art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Prin art. 5 alin. (1) si alin. (1

1

) s-au dispus următoarele:

"(1) în anul 2015, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituțiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcție similară în plată.

(I) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcțiile similare se înțelege același cuantum al salariului de bază cu cel ai salariaților având aceeași funcție, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum și sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplinește aceleași condiții de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime și își desfășoară activitatea în aceleași condiții, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării."

Noul sistem de salarizare al personalului plătit din fonduri publice a fost conturat, inițial, prin Legea nr. 330/2009, prin care s-au abrogat dispozițiile legale pe care și-au întemeiat acțiunea reclamanții. Ulterior aceasta a fost abrogată prin apariția Legii nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, completată anual cu alte legi privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar și reîncadrarea acestuia, pe fondul unor masuri de reducere a cheltuielilor publice și stabilirii unor măsuri fiscal-bugetare: Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 71/2015 și Ordonanța de urgență nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Consideră că instanța de fond în mod greșit a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație și dobânda legală.

Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin Legea Bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.

Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului ca, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice:

"cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47 alin. (4) teza a doua:

"creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".

Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese ca angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. întrucât Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat.

Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea de către instanță la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

Dobânda este o sancțiune civila, reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligației.

Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret și variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condițiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condițiile acordării acestui tip de despăgubiri țin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civila contractuală, trebuie în primul rând ca între cel chemat să răspundă și cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Daca aceasta legătură nu există și s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 21 noiembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 1 octombrie 2020.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat în limitele și pentru următoarele considerente:

Reclamanții au solicitat plata drepturilor salariale pentru perioada cuprinsă între momentul emiterii ordinelor de salarizare din perioada 01.01.2011-08.04.2015, menționate în cererea de chemare în judecată, și până la data de 09.04.2015, întrucât drepturile salariale cuvenite potrivit vechimii dobândite după data de 31.12.2010 au fost calculate diferit față de salariul încasat de ceilalți grefieri din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, având aceeași vechime în funcția de grefier, dar dobândită anterior datei de 31.12.2010.

În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât referitoare la excepțiile tardivității, inadmisibilității și prescripției acțiunii, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, sentința recurată fiind temeinică și legală sub acest aspect, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, faptul că reclamanții nu au solicitat anularea Ordinului nr. 1705/30.07.2015, conform art. 7 din Capitolul VIII Anexa VI la Legea nr. 284/2010, ci drepturile salariale cuvenite potrivit vechimii dobândite după data de 31.12.2010.

Celelalte motive de recurs, privind fondul cererii de obligare la plata drepturilor salariale, sunt fondate. Dreptul reclamanților la acordarea drepturilor aferente vechimii corespunzătoare, la care aceștia se raportează pentru plata diferențelor salariale solicitate, s-a născut, însă, în perioada în care erau în vigoare Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și celelalte acte normative de stabilire a drepturilor salariale adoptate pentru aplicarea acesteia, anterioare datei de 9.04.2015.

Legea nr. 284/2010 prevedea, la art. 7 alin. (1), că aplicarea acesteia se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcțiilor de baza/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 32 din data 19 octombrie 2015, a stabilit că, în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale, plata efectivă a drepturilor salariale fiind efectuată potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a reținut, prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, că "... avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.

(...) Curtea constată că este neîntemeiată critica autorului excepției, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut Ia o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. (s.n.)

Din aceleași considerente, Curtea constată că nu poate fi reținută nici afirmația autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeași categorie de salariați, aflați în condiții identice de vechime în muncă și în funcție, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituționale ale art. 4 referitor la unitatea poporului și egalitatea între cetățeni și dreptul la muncă și protecție socială, statuat la art. 41 din Constituție. (s.n.)

Curtea apreciază, totodată, că dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice, (s.n.)".

Drepturile salariale solicitate de reclamanți se cuvin acestora, așadar, începând cu data de 9.04.2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, care au introdus dispozițiile alin. (5

1

) în art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit că, "prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții".

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că se impune respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferențelor salariale, actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și în rejudecare, va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferențelor salariale, actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 5136 din 21 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și în rejudecare, respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata diferențelor salariale, actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente.

Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2020.