ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 516/2020

Ședința publică din data de 30 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 30.08.2016, sub numărul mai sus menționat, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- Anularea art. 2 al Deciziei nr. 1429 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 03.08.2016;

- Obligarea pârâtei la plata sumei de 22.345 RON;

- Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 1959 din data de 26 mai 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 1959 din data de 26 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant susține că instanța de fond și-a însușit apărările invocate de intimata - pârâtă prin întâmpinare, ignorând cu desăvârșire normele legale incidente în cauza, respectiv, Ordinul ASF nr. 14/2011, text de lege care reglementa cadrul legal pentru acordarea despăgubirilor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (RCA) la data producerii evenimentului asigurat.

Arată recurentul că din analiza considerentelor reținute de instanța de fond, astfel cum acestea sunt descrise pe ultima pagina a sentinței recurate, încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material se conturează printr-o gravă eroare de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Ordinului ASF nr. 14/2011.

Încălcarea este evidentă atunci când instanța de fond apreciază că "această autoritate publică este obligată să acționeze ca un profesionist, fiind în cunostință de cauza în ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA (a plafonului), prin acordarea fără analiza cererilor depuse" sau că, "FGA nu este tinut in analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unitati reparatoare, aceasta situatie fiind aplicabila asiguratorilor care sunt autorizati su sunt liberi sa dispuna de resursele proprii potrivit propriilor politici".

Mai susține recurentul-reclamant instanța de fond a comis o altă eroare atunci când a reținut că intimata - pârâtă stabilește cuantumul și plătește despăgubirile în limita "resurselor financiare disponibile la momentul plații". Cu alte cuvinte, câtă vreme Legea nr. 213/2015 nu prevede o astfel de ipoteză, rezultă că instanța de fond a fost de acord cu faptul că dreptul la încasarea despăgubirii poate fi cenzurat de catre intimata- pârâtă după bunul său plac.

Invocă recurentul-recalmant, în susținerea criticilor sale, dispozițiile art. 50 din Ordinul A.S.F. nr. 14/2011, din care rezultă, cu evidență, faptul că unitățile reparatoare nu sunt împărțite în categorii (reprezentanță si non-reprezentanță), iar pe cale de consecinta, nici prețurile practicate de acestea nu pot fi analizate în funcție de un anumit statut al unitatii reparatoare respective.

Afirmă recurentul-reclamant că potrivit Legii nr. 213/2015, intimata-pârâtă nu deține atributul de a reglementa preturile practicate de unitățile reparatoare din România și nici de a cenzura dreptul de despăgubire al persoanelor păgubite în funcție de anumite tarife aplicate după bunul său plac, iar recurentul nu poate fi privat de dreptul la despăgubire, întrucât unitatea reparatoare a practicat prețuri care nu se regasesc în " lista de preturi " pe care parata isi doreste sa o impuna cu putere de lege.

Prin urmare, insusirea de catre instanta de fond a apararii intimatei - parate prin care aceasta a sustinut ca fiind legala procedura de aplicare a tarifelor de manopera prevazute intr-o baza de date cu ocazia verificarii cererii de plata, reprezinta o incalcare a normei materiale de drept, instanta de fond exonerând intimata - pârâtă de obligatia de a aplica întocmai dispozițiile exprese ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Efectul direct al nerespectarii dispozitiilor legale aplicabile în materie, constă în chiar înfrângerea scopului pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea 213/2015, prima teza:

"Fondul garanteaza plata de indemnizatii/despagubiri rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii, incheiate in conditiile legii, in cazul falimentului unui asigurator ."

În final susține recurentul că pentru a pronunța o hotărâre legală, instanța de fond era obligată să dea eficiență dispozițiilor legale aplicabile în materie, respectiv, art. 50 alin. (3), (7) și 9 din Ordinul ASF nr. 14/2011

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Prin Decizia nr. 1429 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 03.08.2016, la art. 1 a fost admisă cererea de plată a reclamantului pentru suma de 21915 RON, iar la art. 2 (a cărui anulare s-a solicitat prin acțiunea de față) a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 22.352 RON.

În cadrul instrumentării dosarului de dauna, constând în analizarea documentației aferente dosarului de dauna s-a constatat că nu se justifică acordarea sumei de 21,345. 94 RON, reprezentând diferența dintre valoarea devizului de reparație întocmit de unitatea reparatoare și suma rezultată în urma recalculării cuantumului despăgubirii reprezentând diferența dintre prețul pieselor și ora de manoperă practicată de unitatea service reparatoare care a realizat reparația și ora de manoperă practicată de unitățile service de reprezentanță.

Prin urmare, chestiunea litigioasă dedusă judecății în speță, privește cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile și sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligațiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraților.

Constată Înalta Curte că art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților prevede că "Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare."

Potrivit art. 51 alin. (3) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.".

De asemenea, conform alin. (6) și (7) al articolului menționat, unitățile de specialitate sunt persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule iar costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate.

Or, în cauză, devizul a fost întocmit de o unitate de specialitate, B.. Prin deviz au fost detaliate operațiile, prețurile și informațiile necesare plății despăgubirii. A fost emisă și factură pentru piesele și operațiunile efectuate la autoturismul reparat .

Urmare a avizării de daună, devizul fiind acceptat de asigurător, a fost constituit Dosarul de daună nr. x

Astfel, în raport cu situația de fapt și de drept, costul reparațiilor efectuate la autoturismul avariat a fost stabilit cu respectarea dispozițiilor legale incidente, invocate chiar de intimat, prin întâmpinare.

Intimatul- pârât nu contestă calitatea unității reparatoare de unitate de specialitate în sensul legii și nici nu invocă vreun motiv de nulitate a devizului și facturii fiscale emis de aceasta.

Discrepanțele invocate, privind prețurile practicate de unitatea service care a procedat la efectuarea reparației și care depășesc tarifele unităților service de reprezentanță ale mărcii autoturismului avariat, nu pot face obiectul analizei instanței de contencios administrativ și fiscal.

Deși contestă contravaloarea manoperei și a pieselor astfel cum a fost stabilită prin devizul emis de unitatea reparatoare, autoritatea pârâtă nu aduce niciun argument relevant și nu indică nicio dispoziție legală în temeiul căreia, după emiterea devizului, după acceptarea acestuia de către unitatea asigurătoare (care între timp a intrat în faliment) și după deschiderea dosarului de daună în condițiile acceptate, ar putea cenzura suma stabilită prin deviz și factură.

În concluzie, Înalta Curte constată că prin raționamentul juridic al instanței de fond exprimat prin soluția pronunțată au fost interpretate și aplicate greșit normele de drept material invocate ca temei al acțiunii, precum și al apărărilor formulate, hotărârea recurată fiind casabilă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentința recurată și, în rejudecare, pe fond, va admite acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1236 din data de 5 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Anulează art. 2 din Decizia nr. 1429 din 3.08.2016 emisă de FGA și obligă pârâtul la plata sumei de 22.345 RON către reclamant.

Obligă intimatul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-reclamant A., în cuantum de 300 de RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată la fond și în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2020.