ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2222/2020

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 aprilie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Asigurare a Asiguraților, a formulat contestație împotriva deciziei nr. 5322/12.04.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând anularea art. 2 al acestei decizii și obligarea pârâtului și la plata sumei de 3.322,15 RON reprezentând penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 606 din 10 octombrie 2017, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenta susține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, apreciind că o creanță ca cea solicitată de ea trebuie să fie o creanță de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare. Dacă ar fi coroborat aceste dispoziții cu cele ale art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, instanța ar fi constatat că această dispoziție legală nu face nicio distincție și nu interzice vreo plată a penalităților de întârziere. Pe cale de consecință, dacă legea nu distinge, nici interpretul ei nu trebuie să o facă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus). De asemenea, textul menționat face referire atât la contractele de asigurare facultative, cât și la cele obligatorii încheiate în condițiile legii.

Mai mult decât atât, textul art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, care definește creanța de asigurări, face trimitere inclusiv la "...sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă."

Totodată, citează prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, text care, în opinia recurentei, arată foarte clar că Fondul trebuie să țină seama de normele aplicabile în materie în momentul efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, mai exact, trebuie făcută aplicarea art. 64 alin. (2) lit. a) și alin. (4) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor care prevede plata de penalități.

Recurenta face trimitere și la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susținând că, din conținutul său, reiese în mod clar că fondul trebuie să plătească penalități, dobânzi și alte cheltuieli, urmând ca ulterior să se înscrie la masa credală pentru recuperarea acestor sume, subrogându-se în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale.

Cât privește dispozițiile art. 2214 C. civ., invocate de instanța de fond, recurenta arată că și penalitățile de întârziere sunt tot de natură contractuală, în cazul acesta, fiind vorba de clauzele contractuale ale poliței RCA care sunt stabilite de norma CSA, anterior menționată.

În fine, instanța de fond a apreciat că pentru recuperarea creanței în discuție recurenta-reclamantă ar avea la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală, fără să țină seama de dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora, "Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)."

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.01.2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat admiterea excepției nulității recursului și, pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 3 iunie 2020.

În ședința publică din data de 3 iunie 2020, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat că renunță la susținerea excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinarea formulată în cauză, susținând că recursul reclamantei conține critici care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurenta-reclamantă, deși întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se circumscriu doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin decizia nr. 5322/12.04.2017, în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a admis cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A. pentru suma de 5.555,43 RON (art. 1) și a respins cererea de plată cu privire la suma de 3.322,15 RON (art. 2), reprezentând penalități de întârziere, pe motiv că acestea nu se încadrează în categoria creanțelor de asigurări.

Cotrolul judiciar declanșat de reclamanta A. S.A. are ca obiect anularea articolului 2 al deciziei nr. 5322 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 12.04.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 3.322,15 RON.

Instanța de primă jurisdicție a respins cererea reclamantei, reținând că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile asigurătorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea la masa credală.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează greșita interpretare de către instanța de fond dispozițiilor anterior menționate, prezentând propria interpretare a acestor dispoziții legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună și să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești.

Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speță, fiind vorba despre un accident de circulație având ca urmare producerea unui prejudiciu material și/sau moral, răspunderea aparține asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Totodată, instanța de control constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora, "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobâzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Grantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală, așa cum în mod corect a constatat și instanța de fond.

Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3606 din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 iunie 2020.