ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2672/2020

Ședința publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 11.04.2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 5082/27.03.2017, emise de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.218,42 RON și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii în acest sens, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prima instanță a făcut o interpretare greșită a sintagmei "creanțe de asigurare", apreciind că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, deși reglementările normative în materie includ atât cheltuielile de judecată, cât și reactualizarea despăgubirilor, denumite uzual penalități de întârziere, în categoria prejudiciilor aferente contractelor de asigurare.

Invocă dispozițiile art. 9 alin. (1), art. 25 alin. (1) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 4 alin. (1) lit. a), art. 17 și art. 18 din Legea nr. 213/2015, art. 50 din Legea nr. 136/1995 și art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011, pe care le apreciază a fi incidente în cauză.

Consideră că din Ordinul CSA nr. 14/2011 rezultă faptul că sumele constatate prin hotărâri judecătorești în cadrul acțiunilor în regres reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de întârziere, precum și cheltuielile de judecată, sunt despăgubiri în integralitatea lor, legiuitorul statuând fără echivoc asupra acestui fapt.

De asemenea, potrivit art. 25 alin. (2) din Norma nr. 16/2015:

"reprezintă creanțe de asigurări ale Fondului și sumele avansate de acesta prestatorilor de servicii pentru instrumentarea și lichidarea dosarelor de daună", astfel că prin analogie are aceeași natură juridică și cheltuiala de judecată.

Precizează că Legea nr. 213/2015 nu delimitează între despăgubirile solicitate pe cale administrativă prin avizarea daunelor și despăgubirile reactualizate acordate în baza hotărârilor judecătorești. Consideră că legea nu limitează plata creanțelor de asigurări la despăgubirile interpretate limitativ de către F.G.A., respectiv doar la daunele materiale, ci limitează strict la suma de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurări.

Totodată, arată că legea definește noțiunea de despăgubire la art. 4 lit. d) din Legea nr. 213/2015, în sensul că despăgubirea reprezintă suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asiguratorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de această lege.

Susține că art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 distinge cu privire la titlurile executorii astfel:

"Titlul executoriu care constată creanțe de asigurări nevalorificate în cadrul procedurii de faliment sau în cadrul altor proceduri de executare silită prevăzute de lege, se transmite Fondului, în vederea verificării lui și, după caz, a valorificării acestuia, prin plata sumelor cuvenite de la Fond, în condițiile prezentei norme și ale prevederilor legale incidente".

Menționează faptul că penalitățile de întârziere nu au fost solicitate potrivit legislației ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanța nr. 13/2011, ci potrivit reglementării legale a contractului de asigurare RCA, sub denumirea de reactualizare a despăgubirii.

De asemenea, apreciază că, în fapt, cheltuielile de judecată sunt parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA.

Recurenta-reclamantă mai arată că prin considerentele hotărârii atacate, instanța nu a ținut cont de faptul că titlul executoriu este opozabil erga omnes și nici nu a făcut distincție între dosarele administrative care se soluționează prin plata despăgubirilor fără reactualizare și cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii. Totodată, susține că instanța a făcut confuzie între asigurarea de bunuri și asigurarea de răspundere civilă.

Mai arată că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurare din speță rezultă dintr-un raport de asigurare, iar conform art. 9 din Norma nr. 16/2015, reprezintă despăgubirea reactualizată și cheltuielile de judecată conform titlului executoriu.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, susține că prima instanță a reținut în mod corect starea de fapt și a făcut o corectă aplicare a textelor de lege incidente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 5082/27.03.2017, emise de pârât, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.218,42 RON și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii în acest sens.

La data de 10.05.2013 a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, care, la data producerii accidentului rutier, avea încheiată polița RCA nr. x, emisă de B. S.A..

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

De asemenea, în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sector 3 București a pronunțat la data de 04.11.2014 sentința civilă nr. 16721, rămasă definitiva, prin care s-a admis în parte acțiunea în regres formulată de recurenta-reclamantă, iar pârâta B. S.A. a achitat primul capăt al cererii de chemare în judecată în timpul procesului, instanța obligând pârâta la reactualizarea despăgubirii cu 0,1% pe zi de întârziere, în temeiul Ordinului CSA nr. 14/2011 și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/30.12.2015, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilitățile F.G.A. în cuantum de 2.218,42 RON, din care 685,48 RON penalități de întârziere și 1.532,94 RON cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 5082/27.03.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) a fost respinsă cererea de plată pentru suma de 2.218,42 RON solicitată de reclamanta S.C. A. S.A. reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 16721/04.11.2014 pronunțată de către Judecătoria Sector 3 în cadrul dosarului nr. x/2014

Prin sentința recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 5082/27.03.2017 a Fondului de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale dobânzilor legale și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite."

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează dobânda legală și cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum și a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de dobânzi legale și de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind așadar diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ.

Astfel, nu poate fi reținută nici incidența în cauză a Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât, aceasta stabilește că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite."

Or, în speța de față, dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligația legală principală a Fondului include și cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligației conținute în cererea accesorie, cu privire la care, deși în cursul soluționării litigiului calea procesuală a stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligația respectivă devine o creanță de sine-stătătoare și poate fi executată ca atare.

Totodată, instanța constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor, întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din aceeași lege, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că dobânzile legale și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

Prin urmare, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3441 din 03 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2020.