ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2691/2021

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a formulat în temeiul art. 13, alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 și în termenul legal, contestație împotriva deciziei nr. 11214/15.11.2017, solicitând să se dispună modificarea acesteia, în sensul acordării sumei de 925,64 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, conform sentinței civile nr. 14378/02.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, precum și suma de 1.112,07 RON, reprezentând cheltuieli de executare, conform încheierii BEJ B., în dosarul de executare nr. 516/2016.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 5026 din 4 decembrie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale care reglementează noțiunea de creanță din asigurări, respectiv dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 26 si art. 38 din Norma ASF 23/2014. Recurenta susține că asigurătorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale, morale (în caz de vătămări corporale), penalități de întârziere precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de partea păgubită urmare a accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat. O interpretare contrara ar reprezenta practic o deturnare de la scopul urmărit de legiuitor, respectiv repararea în integralitate a prejudiciului produs ca urmare a unui eveniment rutier. Prin refuzul de plată al penalităților de întârziere se creează o situație discriminatorie care, cu siguranță, ar fi avut posibilitatea recuperării penalităților de întârziere (ca accesoriu al debitului principal) direct de la societatea de asigurare, în situația în care aceasta nu ar fi intrat în procedura falimentului. Recurenta precizează că în dosarele în care există o hotărâre judecătorească definitivă, Fondul de Garantare a Asiguraților înțelege să plătească atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată. În opinia recurentei, în cazurile în care nu există un mijloc de coerciție, pârâtul cenzurează cu rea credință, posibilitatea părții de a-și recupera în integralitate prejudiciul produs urmare a evenimentului asigurat. Cu privire la natura penalităților de întârziere, prima instanța a reținut că acestea sunt sancțiuni aplicate asigurătorului, neputând fi transferate către FGA, deși acestea sunt un accesoriu al principalului. Recurenta mai precizează faptul că în cererea de despăgubire, formulată și înregistrată la societatea pârâtă, a arătat că își întemeiază solicitarea de plată a penalităților de întârziere pe prevederile art. 38 din Norma 23/2014, care se referă tot la același raport de dezdăunare din partea asigurătorului. Pentru același eveniment acoperit de o poliță RCA, penalitățile sunt tratate individual, separate de acest raport. Adoptând o astfel de conduită, pârâta a încălcat dispozițiile art. 16 din Norma 16/2015 care prevăd că evaluarea despăgubirii se efectuează de către Fond în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare. Prin urmare, prevederile art. 38 din Norma 23/2014 de aplicare a legii în domeniul asigurărilor sunt opozabile pârâtei, aceasta putând observa atât data scadentă a plății despăgubirii, cât și cuantumul acesteia (deja achitat), impunându-se ca aceasta să dea eficiență obligației de plată și a penalităților de întârziere, care reprezintă un accesoriu al indemnizației de despăgubire. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de plată nr. x/12.04.2017, reclamanta a solicitat pârâtului plata sumei de 925,64 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, acordate prin sentința civilă nr. 14378/2.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, precum și suma de 1.112,07 RON, reprezentând cheltuieli de executare, conform încheierii din data de 10.01.2017 emisă de BEJ B. în dosarul de executare nr. 616/2016. Prin sentința civilă nr. 14378/2.11.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, instanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., a dispus obligarea pârâtei la plata de penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 2.243,63 RON de la 3.05.2016 și până la data de 31.05 2016, a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 200 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru și 600 RON onorariu de avocat și a respins ca rămasă fără obiect cererea privind debitul principal în cuantum de 2.243,63 RON. Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului." Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 și Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De asemenea, potrivit art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare. Dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a stabili dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, nu poate fi aplicată pentru a considera că obligația legală principală a Fondului include și cheltuielile de judecată, în condițiile în care aceasta se referă expres la lămurirea problemei naturii obligației conținute în cererea accesorie, cu privire la care, deși în cursul soluționării litigiului calea procesuală a stabilirii obligației de plată a cheltuielilor de judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligația respectivă devine o creanță de sine-stătătoare și poate fi executată ca atare. Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora: "Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprinde a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție. Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit. Pe de altă parte, Normele ASF nr. 16/2015 prevăzând clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Or, în cauza de față, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și de executare silită, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011. Așadar, legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere, cheltuielile de judecată și de executare silită nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât intimatul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.