ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 707/2021

Ședința publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.12.2017, reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004 și în termenul legal, în contradictoriu cu pârâta FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (F.G.A.) a contestat Decizia nr. 11090/14.11.2017, solicitând instanței să dispună modificarea acesteia, în sensul acordării sumei de 1.185,33 RON, reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecata, conform sentinței civile nr. 15256/21.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 pentru dosarul de daună x, privind autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2826 din 15 iunie 2018, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeindu-și criticile pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile legale care reglementează noțiunea de creanță din asigurări, respectiv dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, raportat la dispozițiile art. 26 si art. 38 din Norma ASF 23/2014.

Recurenta susține că asigurătorul, în baza contractului de asigurare RCA, este obligat la plata daunelor materiale, morale (în caz de vătămări corporale), penalități de întârziere precum și a cheltuielilor de judecată efectuate de partea păgubită urmare a accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

O interpretare contrara ar reprezenta practic o deturnare de la scopul urmărit de legiuitor, respectiv repararea în integralitate a prejudiciului produs ca urmare a unui eveniment rutier.

Prin refuzul de plată al penalităților de întârziere se creează o situație discriminatorie care, cu siguranță, ar fi avut posibilitatea recuperării penalităților de întârziere (ca accesoriu al debitului principal) direct de la societatea de asigurare, în situația în care aceasta nu ar fi intrat în procedura falimentului.

Recurenta precizează că în dosarele în care există o hotărâre judecătorească definitivă, Fondul de Garantare a Asiguraților înțelege să plătească atât penalitățile de întârziere, cât și cheltuielile de judecată.

În opinia recurentei, în cazurile în care nu există un mijloc de coerciție, pârâtul cenzurează cu rea credință, posibilitatea părții de a-și recupera în integralitate prejudiciul produs urmare a evenimentului asigurat.

Cu privire la natura penalităților de întârziere, prima instanța a reținut că acestea sunt sancțiuni aplicate asigurătorului, neputând fi transferate către FGA, deși acestea sunt un accesoriu al principalului.

Recurenta mai precizează faptul că în cererea de despăgubire, formulată și înregistrată la societatea pârâtă, a arătat că își întemeiază solicitarea de plată a penalităților de întârziere pe prevederile art. 38 din Norma 23/2014, care se referă tot la același raport de dezdăunare din partea asigurătorului. Pentru același eveniment acoperit de o poliță RCA, penalitățile sunt tratate individual, separate de acest raport.

Adoptând o astfel de conduită, pârâta a încălcat dispozițiile art. 16 din Norma 16/2015 care prevăd că evaluarea despăgubirii se efectuează de către Fond în baza documentelor existente la dosarul de daună și în conformitate cu prevederile legii și ale condițiilor de asigurare.

Prin urmare, prevederile art. 38 din Norma 23/2014 de aplicare a legii în domeniul asigurărilor sunt opozabile pârâtei, aceasta putând observa atât data scadentă a plății despăgubirii, cât și cuantumul acesteia (deja achitat), impunându-se ca aceasta să dea eficiență obligației de plată și a penalităților de întârziere, care reprezintă un accesoriu al indemnizației de despăgubire.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menținerea în tot a sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

În esență, intimatul a susținut că obligația plății penalităților de întârziere incumbă societății de asigurare, deoarece asiguratorul a dat naștere acestei obligații prin inacțiunea sa de a achita despăgubirile la termen. Fondul de Garantare a Asiguraților procedează la plata indemnizațiilor/despăgubirilor cuvenite creditorilor de asigurări ai asiguratorului în faliment, cu respectarea prevederilor Legii nr. 213/2015, a Normei ASF nr. 16/2015, a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare și cu normele aplicabile în materie, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 07.01.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de de 09.02.2021, cu citarea părților, în ședință publică, moment procesual în care a reținut și dosarul pentru a se pronunța pe fondul recursului ce face obiectul judecății.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei A. S.R.L. este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de plată nr. x/12.04.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat pârâtului Fondul de Garantare a Asigurărilor plata sumei de 1185,33 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi aplicate sumei de 3309,41 RON aferente perioadei 16.05.2016 -13.06.2016, precum și suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform sentinței civile nr. 15256/21.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016 pentru dosarul de daună x, privind autovehiculul marca x cu număr de înmatriculare x.

Din documentele depuse la dosar rezultă că la data de 08.04.2016 a avut loc un accident de circulație din culpa conducătorului autoturismului cu numărul de înmatriculare x, asigurat la data evenimentului cu polița RCA nr. x emisă de către B. S.A, fiind cauzată avarierea autoturismului cu nr. de înmatriculare x, proprietatea S.C. C. S.R.L. Proprietarul autovehiculului avariat a încheiat un contract de cesiune de creanță prin care a cedat către A. S.R.L. dreptul sau de creanță.

Prin sentința civilă nr. 15256/21.11.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, instanța a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a dispus obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere legale de 0,2% pe zi, calculate de la data de 16.05.2016 și până la data de 13.06.2016, precum și la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Înalta Curte reține că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanțele de asigurare, ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a reținut că, raportat la aceste dispoziții, Fondul de Garantare a Asiguraților este are obligația satisfacerii doar a creanțelor de asigurări, prin acestea înțelegându-se creanțele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condițiile legii, nu însă și creanțele conexe despăgubiri, cum sunt penalitățile de întârziere sau cheltuielile de judecată generate de un litigiu promovat contra asigurătorului RCA, ce nu fac parte, în lumina dispozițiilor legale sus menționate, din noțiunea de creanță de asigurare.

Instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite." Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligație rezultă exclusiv în urma constatării de către instanță a culpei societății în executarea, la termen, a obligației de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora:

"Prin derogare de la dispozițiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaște caracterul de creanțe de asigurări și penalităților de întârziere și dobânzilor întrucât sfera de cuprindere a noțiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituție.

Înalta Curte apreciază că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile și/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Instanța de control judiciar reține că S.C. B. S.A., eventual, datorează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii și a culpei procesuale în demararea litigiului.

Prin urmare, sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, S.C. B. S.A..

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că Norma ASF nr. 16/2015 prevede foarte clar că, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență.

Or, în cauza de față, recurenta-reclamantă nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci penalități de întârziere și cheltuieli de judecată a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Astfel, potrivit art. 36 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, "(6) În situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat", iar, potrivit art. 37, "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Se constată, așadar, că legea specială nu a prevăzut o garanție legală pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar recurenta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, astfel cum și instanța de fond în mod corect a remarcat, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, Fondul este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nici nu preia obligațiile acestui asigurător.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât intimatul -pârât să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa, ci acestea reprezintă obligații civile rezultând din comportamentul ilicit al asigurătorului S.C. B. S.A., pentru recuperarea cărora recurenta reclamantă are la dispoziție procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanței la masa credală.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de reformare, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2826 din 15.06.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 februarie 2021.