ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2010/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20 iulie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 10516/01.11.2017, emisă de pârât; obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată nr. x/31.09.2016, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2407 din 23 mai 2018, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii. În motivarea recursului, reclamanta susține că instanța de fond a interpretat greșit noțiunea de creanțe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015 și art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, în raport de scopul avut în vedere de legiuitor la înființarea FGA. Arată recurenta-reclamantă că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, clauzele contractuale au un conținut obligatoriu, reglementat de Norma ASF nr. 23/2014. Faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată își au izvorul în dispozițiile din Norma ASF nr. 23/2014 nu înseamnă că FGA nu este obligat la plata lor, atât timp cât obligația de achitare a acestor sume rezultă din contractul de asigurare, iar art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede în mod neechivoc obligația acestuia de a achita despăgubiri în raport de normele legale incidente, dar și de condițiile generale de asigurare și cele speciale, prevăzute în contractele de asigurare. În opinia recurentei, faptul că FGA nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și asigurătorul în faliment nu îl îndreptățește să refuze plata cheltuielilor de judecată. Recurenta solicită a fi avută în vedere decizia nr. 34/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite. Prin urmare, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de plată adresată FGA se circumscriu noțiunii de obligație principală și cad în sarcina pârâtului. Împrejurarea că FGA nu are calitatea de asigurător și nici calitatea de continuator al societății de asigurare în faliment nu îl exonerează de la obligația de plată a sumelor în litigiu, câtă vreme obligația de protejare a creditorilor de asigurări are în vedere o protecție in integrum, care include și plata sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. În fine, recurenta susține că în mod greșit s-a apreciat de către instanța de fond că obligația de plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu are legătură cu raportul de asigurare, în condițiile în care aceste sume își au izvorul în același raport obligațional cu creanța de asigurare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere (calculate de la data de 09.05.2015, respectiv data expirării termenului de 15 zile de la data avizării daunei, până la data de 03.12.2015) și cheltuieli de judecată (aferente dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei sectorului 3 București) nu se înscriu în categoria creanțelor de asigurări și nu reprezintă o obligație legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, aspect dezlegat în mod corect de instanța de fond. Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanțelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanțe de asigurări se includ "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

(...)" Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între conducătorul auto vinovat de producerea accidentului și asigurătorul B.): "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător." Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.", iar potrivit art. 2217 din același cod: "Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată." Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale unor accesorii (penalități de întârziere, dobânzi legale) și cheltuieli de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Reclamanta din speța de față nu pretinde plata prejudiciului, respectiv a contravalorii pierderii suferite ca urmare a plății către propriul asigurat CASCO (în drepturile căruia s-a subrogat) a despăgubirii în sumă de 4.286,85 RON, ci solicită plata penalităților de întârziere a căror cauză este neplata la termen, de către asigurătorul B., a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, precum și a cheltuielilor de judecată angajate în dosarul Judecătoriei sectorului 3 București nr. /2015, a cărui judecată a fost suspendată la data de 28.01.2016, urmare intrării în faliment a pârâtei B.. Despăgubirea a fost încasată de reclamantă în urma admiterii parțiale a cererii de plată de către FGA, conform deciziei nr. 10516/01.11.2017. Legea specială nu a prevăzut, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, o garanție legală și în ceea ce privește penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată angajate în litigii având ca obiect plata despăgubirilor de către asigurătorul RCA, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia drepturile și obligațiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie și penalitățile de întârziere, dobânzile legale și alte creanțe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, și a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenței. În concluzie, penalitățile de întârziere datorate de asigurător pentru nerespectarea termenului de plată a despăgubirii, precum și cheltuielile de judecată angajate în litigiile promovate împotriva asigurătorului falit, nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligația de a le plăti din disponibilitățile sale. Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,