ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5824/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 9217/22.09.2017 emise de către pârât.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1351 din 21 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1351 din 21 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă a apreciat că, în mod greșit a interpretat instanța de fond dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ignorând faptul că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie, contractele de asigurare au un conținut obligatoriu reglementat de prevederile legale în materie. În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susținut că, faptul că intimatul-pârât nu a fost parte în procesele dintre creditorii de asigurări și societatea de asigurări intrată în faliment, nu îl îndreptățește pe acesta să refuze plata cheltuielilor de judecată. În acest sens este, în opinia sa, și Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (3) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată se circumscriu noțiunii de obligație principală în titlul executoriu și nu pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite. De asemenea, a învederat că, împrejurarea că Fondul de Asigurare al Asiguraților nu are calitatea de asigurător și faptul că și-ar desfășura activitatea în temeiul Normei nr. 16/2015 și al Legii nr. 213/2015 și nu în cadrul legislativ aplicabil societăților de asigurare nu poate, sub nicio formă, echivala cu exonerarea acestuia de la obligația de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Recurenta-reclamantă a mai arătat și că, dacă intimatul-pârât nu reprezintă continuatorul societății de asigurare intrate în faliment, iar Norma nr. 16/2015 și Legea nr. 213/2015 nu prevăd expresis verbis obligația preluării tuturor datoriilor societății de asigurare, aceste aspecte nu echivalează cu exonerarea de la obligația de plată a sumelor solicitate, în acest sens fiind și dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Nu în ultimul rând, prin cererea de recurs s-a învederat relația organică dintre, pe de o parte, sumele reprezentând cheltuieli de judecată și penalități de întârziere, respectiv pe de altă parte, creanța de asigurare, apreciindu-se că orice separare a acestora și încercare de plasare sub regimuri juridice diferite, este nefirească din perspectiva logicii raporturilor obligaționale și lipsită de temei juridic.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29 iunie 2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. II. Soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează: În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/31.08.2016 la intimatul-pârât Fondul de garantare a asiguraților reclamanta a solicitat plata sumei de 292,54 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru perioada 18 noiembrie 2014 - 28 aprilie 2015. Prin Decizia nr. 9217/22.09.2017 emisă de pârât, cererea de plată a fost respinsă. În motivarea deciziei, intimatul-pârât a reținut, în principal, că solicitarea de plată a fost depusă tardiv, iar în subsidiar, că suma pretinsă de reclamantă nu reprezintă o creanță de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Înalta Curte reține că, recurenta-reclamantă a înțeles să formuleze critici exclusiv cu privire la faptul că penalitățile de întârziere pretinse reprezintă creanțe de asigurări, în condițiile în care autoritatea pârâtă a respins cererea de plată, în principal, pentru că solicitarea de plată a fost depusă tardiv. Înalta Curte, în acord cu soluția instanței de fond, constată că, într-adevăr recurenta-reclamantă nu a respectat dispozițiile legale cu privire la termenul în care trebuia să depună cererea de plată, iar autoritatea pârâtă, în mod corect, i-a respins cererea de plată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior". Conform prevederilor art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților "pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. […] Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări.". În cauză, prezintă relevanță faptul că, împotriva societății de B. S.A. s-a dispus deschiderea procedurii falimentului prin încheierea pronunțată la data de 03 decembrie 2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, hotărâre ce a rămas definitivă la data de 28 aprilie 2016. În consecință, ultima zi de depunere a cererilor de plată aferente creanțelor născute anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a fost 28 iulie 2016, respective 90 de zile calculate de la data de 28 aprilie 2016. Instanța de fond a reținut că, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, că din înscrisurile depuse la dosar nu reiese că, la data de 22 iulie 2016, aceasta ar fi depus cererea de plată soluționată prin decizia contestată în cauză, deoarece copia AWB depusă la dosar conține doar mențiunea "3 cereri de plată A.", aspect care nu permite identificarea în concret a cererilor de plată transmise prin serviciul de curierat. Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici cu privire la situația de fapt reținută de către instanța de fond și are în vedere că depunerea cererii de plată s-a făcut la data menționată ca fiind cea a înregistrării, respectiv 31 august 2016, cu depășirea termenului stabilit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a probat netemeinicia motivului principal de respingere a cererii de plată, reținut prin decizia contestată, și nici nu a formulat critici prin cererea de recurs referitoare la soluția instanței de fond, cu privire la acest aspect, Înalta Curte apreciază că sentința instanței de fond este temeinică și legală și nu se mai impune analizarea criticilor formulate de către recurenta-reclamantă privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,