ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4499/2020

Ședința publică din data de 18 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea inițial înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 06 iunie 2016, sub nr. x/2016, și, ulterior, declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (sentința nr. 1048 din 17.02.2017), reclamanta A. S.A., Târgu-Jiu a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, solicitând instanței anularea Deciziei nr. 002/19.02.2016, prin care i-a fost respinsă contestația formulată la data de 05.01.2016 și înregistrată la Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/06.01.2016, precum și modificarea Deciziei de anulare a obligațiilor fiscale nr. 6840/22.12.2015, în sensul anulării obligațiilor fiscale care fac obiectul Legii nr. 209/2015, obligații stabilite conform Deciziei de impunere nr. x/30.04.2015, în sumă de 3.196.587 RON.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4310 din 13 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Târgu-Jiu, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, reclamanta A. S.A. Târgu-Jiu, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, reținerea cauzei spre rejudecare, iar, pe fond, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta- reclamantă a criticat sentința primei instanțe ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând, în esență, următoarele motive:

Făcând aplicarea prevederilor art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, contribuabilul A., prin plățile efectuate la data de 25 mai și 25 iunie 2015, a stins datoriile corelative acelui tip de creanță fiscală principală pe care a stabilit-o, în mod expres, el însuși.

Prin imputarea plății asupra altor obligații fiscale decât cele menționate de contribuabil în declarațiile fiscale și ordinele de plată întocmite cu ocazia efectuării plăților, susține recurenta că organul fiscal a procedat în mod greșit, acesta neținând cont de voința expresă a contribuabilului și, procedând în acest fel, a încălcat dispozițile art. 115 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, dispoziții pe care le-a invocat pentru a respinge contestația formulată împotriva deciziei de anulare la plată.

Prin urmare, imputarea plăților asupra altor creanțe bugetare decât cele indicate de contribuabil s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la imputația plății.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că, în luarea hotărârii, instanța de fond nu a analizat dacă obligațiile stabilite prin decizia de impunere nr. x/30.04.2015 erau sau nu scadente la momentul efectuării plăților, și evocă în acest sens, art. 111 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.

Arată că, după cum se poate observa din cuprinsul deciziei de impunere x, aceasta a fost emisă la data de 30.04.2015, i-a fost comunicată pe data de 12.05.2015, termenul de plată fiind 05.06.2015.

Prin urmare, se arată, cu atât mai mult plățile efectuate în data de 25 mai 2015 nici nu puteau fi luate în calcul în vederea acoperirii obligațiilor fiscale stabilite suplimentar prin decizia de impunere; aceste plăți au stins obligațiile curente ale lunii aprilie 2015 (ordinele de plată depuse la dosar având ca dată de emitere 25 mai 2015).

În fine, recurenta-reclamantă a arătat că, acționând cu bună-credință, A. a achitat obligațiile curente ale lunilor aprilie și mai 2015 la termenele scadente (25 mai și 25 iunie).

Motivul principal pentru care a efectuat aceste plăți este acela că a dorit să obțină o eșalonare la plată, întrucât, suma stabilită prin decizia de impunere, fiind foarte mare, nu putea fi achitată dintr-o dată, iar o condiție esențială în obținerea eșalonării era aceea de a nu avea la data solicitării datorii curente neachitate. Acest fapt rezultă din certificatele de atestare fiscală depuse la dosarul cauzei.

Consideră că organul fiscal a procedat nelegal, socotind că aceste plăți sting datoria stabilită prin decizia de impunere nr. x/30.04.2015; în consecință, A. a beneficiat doar parțial de prevederile Legii nr. 209/2015, anulându-i-se suma de 1.940.245 RON.

Arată, totodată, că, în ipoteza că societatea sa ar fi fost de rea-credință și nu ar fi plătit obligațiile curente ale lunilor aprilie și mai 2015, organul fiscal i-ar fi anulat suma de 3.196.587 RON, compusă din: 1.940.245 RON (suma anulată), și 1.256.342 RON (suma neanulată).

Concluzionând, arată că Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligații fiscale, a fost adoptată în scopul declarat de a scuti contribuabilii de la plata unor sume stabilite de organele fiscale prin decizii de impunere ca urmare a reconsiderării sau reîncadrării unor activități ca activități dependente, datorită faptului că legislația existentă a fost ambiguă și a dat naștere la multe interpretări

Ca urmare, menținerea soluției organului fiscal duce la neîndeplinirea scopului pentru care a fost adoptată.

Intimata- pârâtă DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI a formulat întâmpinare în recurs, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca temeinice și legale, și, pe fond, respingerea acțiunii, ca nefondată.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 18 septembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă A. S.A. a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal refuzul, pretins nejustificat, de rezolvare a cererii de stingere a creanțelor fiscale conform opțiunii sale, refuz exprimat prin Decizia de anulare a obligațiilor fiscale nr. 6840/22.12.2015, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Cererea reclamantei a vizat rectificarea informațiilor referitoare la ordinele de plată datate 25 mai 2015, 04 iunie 2015 și, respectiv, 25 iunie 2015, pentru care contribuabilul indicase destinația plății, fapt ce atrage incidența ordinii de stingere a datoriilor ce rezultă din prevederile art. 115 alin. (1) Codul de procedură fiscală, conform cărora dacă un contribuabil datorează mai multe tipuri de impozite, taxe, contribuții și alte sume reprezentând creanțe fiscale, iar suma plătită nu este suficientă pentru a stinge toate datoriile, atunci se sting datoriile corelative acelui tip de creanță fiscală principală pe care o stabilește contribuabilul sau care este distribuită potrivit prevederilor art. 114, de către organul fiscal competent, după caz, stingerea efectuându-se, de drept, în ordinea stabilită de lege.

Fără a mai relua prezentarea argumentelor părților și a raționamentului primei instanțe, expuse în detaliu prin hotărârea recurată, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 115 Codul de procedură fiscală, în corelația lor logică, în timp ce recurenta-reclamantă tinde la aplicarea singulară și scoasă din context a prevederilor art. 114 Codul de procedură fiscală, în care sunt instituite reguli privind efectuarea plăților prin Trezoreria Statului și distribuirea sumelor din contul unic, în sensul anulării obligațiilor fiscale stabilite conform Deciziei de impunere nr. x/30.04.2015, în sumă de 3.196.587 RON, ceea ce nu poate fi primit.

Plățile efectuate de către recurenta-reclamantă A. S.A., Târgu-Mureș au stins cu prioritate, conform legii, obligațiile stabilite suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/30.04.2015, și nu obligațiile de plată curente, cu scadențele 25.05.2015, respectiv, 25.06.2015, așa cum greșit interpretează recurenta.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte amintește că recurentei i-a fost emisă Decizia de eșalonare la plată nr. x/25.09.2015, în baza O.U.G. nr. 29/2011 privind reglementarea acordării eșalonărilor la plată, pentru suma de 18.415.506 RON, și Decizia de amânare la plată a penalităților de întârziere nr. 4927/25.09.2015, pentru suma de 1.058.262 RON, ambele comunicate și necontestate de recurentă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei- reclamante sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. nefiind fondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4310 din 13 noiembrie 2017, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2020.