ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3560/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 17 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comuna Mihai Viteazu, reprezentată prin primar, contestație împotriva dispoziției nr. 171/22.07.2015 emisă de către Comuna Mihai Vitezu în soluționarea contestației administrative formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere privind impozitul pe clădiri nr. 1168/25.03.2015, solicitând în principal, anularea în tot a dispoziției nr. 171 și a deciziei de impunere nr. x/25.03.2015, cu consecința anulării în tot a obligațiilor de plată ale contestatoarei către bugetul local, cu privire la suma totală de 3.420.839 RON, reprezentând următoarele obligații fiscale: (i) impozit pe clădiri aferent anului 2012 în cuantum de 420.017 RON și penalități de întârziere aferente în cuantum de 20.440 RON; (ii) impozit pe clădiri aferent anului 2013 în cuantum de 1.008.041 RON și penalități de întârziere aferente în cuantum de 154.034 RON; (iii) impozit pe clădiri aferent anului 2014 în cuantum de 1.008.041 RON și penalități de întârziere aferente în cuantum de 337.587 RON, impozit pe clădiri aferent anului 2015 în cuantum de 1.008.041 RON, precum și restituirea sumei de 1.103.619 RON achitată de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri și penalități de întârziere. În subsidiar, reclamanta a cerut anularea în parte a dispoziției nr. 171/22.07.2015 și a deciziei de impunere nr. x/25.03.2015, cu consecința anulării în parte a obligațiilor de plată ale contestatoarei către bugetele locale, cu privire la suma de 69.350 RON, reprezentând următoarele majorări de întârziere calculate incorect: (i) majorări de întârziere aferente lunii octombrie 2013 în cuantum de 21.970 RON; (ii) majorări de întârziere aferente întregii perioade 1 august 2012 - 31 martie 2015 în cuantum de 47.380 RON.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 446 din 11 februarie 2016, Curtea de Apel București: - a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Mihai Viteazu; - a anulat dispoziția nr. x/22.07.2015 și decizia de impunere nr. x/25.03.2015 emise de pârâta Comuna Mihai Viteazu; - a respins ca neîntemeiată cererea referitoare la restituirea sumei de 1.103.619 RON; - a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată de 50 RON (taxa timbru) aferente capătului de cerere admis.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței de fond au declarat recursuri reclamanta A. S.A. și pârâta Comuna Mihai Viteazu. 3.1. Reclamanta A. S.A. și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea și a capătului de cerere privind restituirea sumei de 1.103.619 RON. Recurenta-reclamantă reiterează susținerile formulate în fața instanței de fond, arătând că suma a cărei restituire o solicită (1.103.619 RON) a achitat-o deja cu titlu de impozit pe clădiri, aceasta fiindu-i impusă nelegal prin decizia de impunere nr. x/25.03.2015. Arată că suma de 1.103.619 RON este compusă din: suma de 350.000 RON (achitată cu OP din 12.12.2012), suma de 300.000 RON (achitată cu OP din 04.10.2013) și suma de 453.619 RON, aferentă semestrului I din anul 2015 (achitată cu OP din 30.03.2015), depunând la dosarul de recurs, în copie, și ordinele de plată menționate. Cât privește cea din urmă sumă, recurenta-reclamantă precizează că nu a solicitat restituirea întregii sume achitate pentru anul 2015, ci doar suma aferentă semestrului I 2015. De asemenea, arată că pârâta Comuna Mihai Viteazu nu a contestat susținerile sale privind plățile efectuate. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., "Dacă un anumit fapt este (...) necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui". Recurenta-reclamantă arată că a achitat respectivele sume cu titlu de impozit, fapt necontestat, iar instanța de judecată nu i-a pus în vedere necesitatea dovedirii lui. În plus, atât suma de 350.000 RON, achitată prin ordinul de plată din 14.12.2012, cât și suma de 300.000 RON, achitată prin ordinul de plată din 07.10.2013, apar în nota de calcul impozit, anexată deciziei de impunere nr. x/25.03.2015 și depusă la dosarul cauzei, ceea ce înseamnă că a dovedit plata acestor sume. În consecință, se impune admiterea recursului său, așa cum a fost formulat. 3.2. Pârâta Comuna Mihai Viteazu și-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în opinia recurentei-pârâte, instanța de fond a pronunțat sentința cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. și art. 68 din Legea nr. 215/2001, referitoare la calitatea procesuală. Susține că, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calitatea procesuală pasivă în cererea de anulare a actului administrativ revine emitentului actului. Având în vedere că dispoziția nr. x/2015, act administrativ pretins vătămător pentru reclamantă, nu este emisă de Comuna Mihai Viteazu, ci de Primarul Comunei Mihai Viteazu, apreciază că excepția lipsei calității procesuale pasive a Comunei Mihai Viteazu este justificată și se impune să fie admisă. Cât privește cererea de anulare a deciziei de impunere nr. x/2015 emisă de Comuna Mihai Viteazu, arată că instanța nu poate să analizeze direct legalitatea actului de impunere, în condițiile în care cererea de anulare a dispoziției de soluționare a contestației fiscale a fost greșit îndreptată împotriva altei persoane. Nefiind îndeplinite dispozițiile speciale ale art. 218 Codul de procedură fiscală, care prevăd că pot face controlul legalității numai deciziile emise în soluționarea contestațiilor, respectiv dispoziția nr. x/2015 emisă de Primarul Comunei Mihai Viteazu, recurenta susține că cererea de anulare a actului de impunere urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond a pronunțat sentința cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (5), ale art. 250 alin. (1) pct. 6 și a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014. Instanța a ajuns la concluzia că reclamanta nu datorează impozit pentru construcțiile - terenurile de susținere ale centralelor eoliene ce intră în componenta parcului eolian situat pe raza UAT Mihai Viteazu, apreciind cu interpretarea greșită a art. 249 Codul fiscal și fără să administreze vreo probă de specialitate, nici măcar cercetare la fața locului, că acestea nu sunt construcții în accepțiunea art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, întrucât le lipsește acoperișul. Pornind de la premisa că acestea nu sunt construcții, face, totuși, aplicarea dispozițiilor art. 250 alin. (1) pct. 6 Codul fiscal care reglementează ce construcții sunt exceptate de la impozitare. Din acest punct de vedere, în opinia recurentei-pârâte, poziția instanței este contradictorie, pe de o parte, apreciind că aceste "turnuri de susținere nu sunt contrucții", pe de altă parte, încadrându-le în categoria construcțiilor exceptate de la impozitare. O hotărâre a unei instanțe nu se poate baza pe incertitudini, pe contradicții, ci numai pe lege, iar legea este clară. Potrivit art. 249 Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire în România datorează impozit, iar excepțiile privind scutirea de la impozit sunt de strictă și limitată aplicare la cazurile expres prevăzute de legiuitor. Recurenta-pârâtă arată că A. S.A. are în proprietate mai multe clădiri, respectiv turnuri de susținere a centralelor eoliene, care nu au fost exceptate expres de legiuitor în art. 250 pct. 6 din Codul fiscal. Prin urmare, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 250 alin. (1) pct. 6 din Codul fiscal, apreciind că aceste clădiri sunt exceptate de la impozitare, printr-o interpretare "exhaustivă" a instanței. Or, în niciun caz nu putem da o interpretare exhaustivă unor norme care reglementează excepții, fiind știut că excepțiile sunt limitativ și expres prevăzute de lege. În fine, în mod greșit, instanța de fond nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale, pe care a considerat-o o imixtiune în puterile statului. Or, decizia nu a fost dată în completarea sau modificarea Codul fiscal, ci, în aplicarea lui, clarificând o situație juridică disputată, respectiv dacă turnurile sunt sau nu clădiri și tocmai pentru a înlătura eventualele speculații și eventualele sustrageri de la plata impozitelor de către producătorii de energie eoliană. Recurenta-pârâtă a redat prevederile Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 și a arătat că, neținând cont de aceasta, instanța de fond a negat însuși scopul înființării Comisiei fiscale centrale. De asemenea, nu a înțeles că normele sunt date în vederea aplicării unitare a legii și nu reprezintă o completare sau modificare a Codul fiscal, astfel cum a susținut instanța.

Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare față de recursul pârâtei Comuna Mihai Viteazu, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. 4.2. Legal citată, recurenta-pârâtă Comuna Mihai Viteazu nu a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei A. S.A.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 13 noiembrie 2019, când, la solicitarea recurentului, cauza a fost amânată pentru termenul din 8 aprilie 2020. La acest termen, dosarul a fost suspendat de drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură. Ulterior, prin rezoluția din 19 mai 2020, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 15 iulie 2020. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor II.1. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia de impunere privind impozitul pe clădiri nr. 1168/25.03.2015, rectificată conform notei de calcul impozit pentru clădirile reprezentând centrale eoliene și comunicată reclamantei A. S.A. la aceeași dată, prin înștiințarea de plată nr. x/25.03.2015, pârâta Comuna Mihai Viteazu a stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată în cuantum total de 3.420.839 RON reprezentând: diferență impozit pe clădiri în sumă de 1.910.629 RON, la care se adaugă majorări și penalități de întârziere în sumă de 502.169 RON, calculate până la 25.03.2015; impozit pe clădiri aferent semestrului I 2015 în sumă de 504.021 RON și impozit pe clădiri aferent semestrul II 2015 în sumă de 504.020 RON. Împotriva deciziei de impunere, reclamanta a formulat contestație administrativă, având ca obiect obligațiile de plată în sumă totală de 3.420.839 RON și restituirea sumei de 1.103.619 RON achitată de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri și penalități de întârziere, contestație ce a fost soluționată în sensul respingerii sale, prin dispoziția nr. x/22.07.2015 emisă de Comuna Mihai Viteazu prin primar. Instanța de fond, soluționând cauza, a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că a anulat actele atacate, emise de pârâta Comuna Mihai Viteazu. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea referitoare la restituirea sumei de 1.103.619 RON, reținând că reclamanta nu a depus la dosar vreo dovadă din care să rezulte că ar fi achitat această sumă. În recurs, reclamanta a susținut că se impune admiterea și a capătului de cerere privind restituirea sumei de 1.103.619 RON, pe care a achitat-o deja cu titlu de impozit pe clădiri, aceasta fiindu-i impusă nelegal prin decizia de impunere nr. x/25.03.2015. Recurenta-reclamantă a arătat că suma de 1.103.619 RON este compusă din următoarele sume: suma de 350.000 RON, achitată cu ordin de plată din 12.12.2012 (depus în copie la dosar), suma de 300.000 RON, achitată cu ordin de plată din 04.10.2013 (depus în copie la dosar) și suma de 453.619 RON, aferentă semestrului I anul 2015, achitată cu ordinul de plată din 30.03.2015 (depus în copie la dosar). A mai arătat recurenta că sumele de 350.000 RON și 300.000 RON au fost incluse de pârâtă în cuprinsul notei de calcul impozit anexă la decizia de impunere nr. x/2015, astfel că a dovedit plata acestora. Înalta Curte constată că, la rândul 7 al notei de calcul a impozitului aferent deciziei de impunere contestate, a fost scăzută din soldul impozitului pe clădiri suma de 350.000 RON (respectiv 329.560 RON impozit curent și 20.440 RON majorări), în dreptul acestor sume fiind menționat un ordin de plată din 14.12.2012. De asemenea, la rândul 21 al aceleiași note, a fost scăzută din soldul impozitului pe clădiri suma de 300.000 RON (respectiv 105.453 RON impozit curent, 90.457 RON impozit restant și 104.090 RON majorări), în dreptul acestor sume fiind menționat un ordin de plată din 07.10.2013. În contextul expus, în condițiile în care recurenta-reclamantă susține că ar fi achitat suma de 350.000 RON cu OP din 12.12.2012 și suma de 300.000 RON cu OP din 04.10.2013, însă, conform notei de calcul, s-au luat în considerare sume plătite prin OP din 14.12.2012, respectiv OP din 07.10.2013, Înalta Curte constată că, deși cuantumul sumelor coincid, nu coincid documentele de plată indicate. În acest context, nu este dovedit de către recurenta-reclamantă că a plătit sumele de 350.000 RON și 300.000 RON în contul deciziei de impunere nr. x/2015. În schimb, Înalta Curte constată că suma de 453.619 RON, solicitată de recurenta-reclamantă a-i fi restituită cu titlu de impozit pentru semestrul I 2015, este aferentă deciziei de impunere nr. x/25.03.2015. Această sumă este inclusă în suma totală de 907.237 RON, achitată de reclamantă prin ordinul de plată din 30.03.2015, reprezentând impozitul total de 1.008.041 RON aferent întregului an 2015, la care s-a aplicat o reducere de 10% pentru plata integrală până la 31.03.2015. Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. și va casa în parte sentința recurată, iar în rejudecare, va admite în parte cererea de restituire a sumei achitate cu titlu de impozit clădiri și va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 453.319 RON, reprezentând impozit pe clădiri aferent semestrului I al anului 2015, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. II.2. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Comuna Mihai Viteazu, Înalta Curte constată că este nefondat. Un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că, în cauză, Comuna Mihai Viteazu nu are calitate procesuală pasivă, întrucât actul a cărui anulare se cere, respectiv dispoziția nr. x/22.07.2015 este emis de Primarul Comunei Mihai Viteazu, ca organ executiv, potrivit art. 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 215/2001 și art. 21 alin. (2) din același act normativ. Solicitându-se anularea actului de soluționare a contestației administrative în contradictoriu cu Comuna Mihai Viteazu, iar nu cu emitentul actului, în opinia recurentei-pârâte, acțiunea este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe cale de consecință, urmează să fie respinsă ca fiind introdusă împotriva unei astfel de persoane. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate. În cauză, actul de impunere a fost emis în sarcina reclamantei de Serviciul de impozite și taxe ce aparține Comunei Mihai Viteazu, reprezentată prin Primar, ca serviciu descentralizat cu atibuțiuni specifice, iar dispoziția nr. x/2015 prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost emisă de Primăria Comunei Mihai Viteazu, prin primar. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă Comuna Mihai Viteazu, Înalta Curte constată că, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparține unității administrative-teritoriale, actele autorităților administrației publice locale fiind actele unității administrative-teritoriale, întrucât, atribuțiile stabilite de lege în sarcina consiliilor locale, consiliilor județene și primarilor se exercită în numele unității administrative-teritoriale. Astfel, unitatea administrativ-teritorială emite acte administrative doar prin intermediul autorităților administrației publice organizate în cadrul acesteia și care, potrivit legii, exercită autonomia locală. Actele administrative astfel emise aparțin unității administrative-teritoriale, angajând acest subiect de drept în diverse raporturi juridice. Dispoziția nr. 171/2015 a fost semnată de către primar, nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Comunei Mihai Viteazu, în baza atribuțiilor conferite de Legea nr. 215/2001 privind administrația locală (în vigoare la data emiterii actului atacat) și anume a art. 62, ce îi conferă dreptul de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială, care, potrivit art. 21 din lege este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința de fond fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, respectiv a art. 36 C. proc. civ. Criticile formulate de recurenta-pârâtă circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt neîntemeiate, de asemenea, sentința pronunțată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei. Recurenta-pârâtă contestă, în esență, calificarea dată de judecătorul fondului turnurilor de susținere ale centralelor eoliene, respectiv că turnurile nu sunt clădiri în sensul legii fiscale, întrucât le lipsește acoperișul. Consideră că judecătorul fondului a ajuns la această concluzie cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin neaplicarea Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobată prin Ordinul nr. 1210/2014. În opinia recurentei-pârâte, expusă și prin dispoziția nr. x/22.07.2015 privind soluționarea contestației administrative, turnurile de susținere ale centralelor eoliene corespund definiției art. 249 alin. (5) din Codul fiscal. Aceasta, întrucât, reclamanta a solicitat și obținut autorizație de construire pentru edificarea lor, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Așadar, ceea ce susține recurenta-pârâtă este faptul că turnul de susținere al turbinei eoliene reprezintă o construcție, de vreme ce această construcție urmează regimul juridic al autorizării în vederea executării sale, conform prevederilor Legii nr. 50/1991. Incontestabil, turnul de susținere al turbinei eoliene reprezintă o construcție, pentru care este necesară eliberarea unei autorizații de construire în procedura reglementată de Legea nr. 50/1991, aceasta deoarece, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din acest act normativ, "(1) Construcțiile civile, industriale, agricole, cele pentru susținerea instalațiilor și utilajelor tehnologice, pentru infrastructură de orice fel sau de orice altă natură se pot realiza numai cu respectarea autorizației de construire, precum și a reglementărilor privind proiectarea și executarea construcțiilor". Interpretând această normă legală, nu se poate ajunge la concluzia că devine clădire, în sens fiscal, o construcție necesară pentru susținerea instalațiilor și echipamentelor tehnologice, doar pentru faptul că era necesară, pentru realizarea sa, eliberarea unei autorizații de construire, conform Legii nr. 50/1991. Totodată, încadrarea în rândul construcțiilor a turnului de susținere al turbinei eoliene nu conduce, automat, la calificarea sa drept clădire, nefiind o sinonimie între cele două noțiuni, ci, mai degrabă, o relație de tip gen-specie, astfel încât orice clădire reprezintă, fără îndoială, o construcție, dar nu orice construcție poate fi o clădire. Examinând elementele care trebuie regăsite în structura supusă impozitării, potrivit actelor administrative contestate, se relevă că turnul de susținere al turbinei eoliene nu prezintă caracteristicile unei clădiri în sens fiscal. Aceasta deoarece, pe de o parte, asimilarea forțată a unor elemente componente ale echipamentului tehnologic complex reprezentat de turbina eoliană cu noțiunile structurale de pereți și acoperiș nu este suficientă pentru a considera că turnul de susținere reprezintă o clădire, iar pe de altă parte, funcțiunea atribuită unei clădiri, conform prevederilor art. 249 alin. (5) Codul fiscal, nu se regăsește în modalitatea în care este conceput acest echipament, al cărui rol este cu totul altul decât acela de a fi privit autonom, ca spațiu de adăpostire a unor instalații, echipamente și alte asemenea. În înțelesul normei fiscale anterior menționate, clădirea este definită printr-o construcție care are una sau mai multe încăperi, ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, poduse, materiale, instalații, echipamente și alte asemenea, ale cărei elemente structurale de bază sunt pereții și acoperișul, astfel cum sunt acestea definite prin pct. 31 alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Sensul expresiei "pot servi" relevă caracterul autonom al construcției față de elementele ce intră în spațiul încăperii calificate drept clădire. Se înțelege, așadar, în interpretarea logică a normei fiscale, faptul că pereții și acoperișul ce definesc o încăpere prezintă elementele unei structuri separate de ceea ce reprezintă obiectul funcțiunii acelei încăperi, fără a se putea identifica chiar cu elementele pe care le adăpostește sau le poate adăposti, ce constituie scopul pentru care a fost edificată o clădire. În contextul expus, în mod corect a reținut instanța de fond că turnurile de susținere ale centralelor eoliene nu pot fi considerate ca reprezentând clădiri în sensul art. 249 alin. (5) din Codul fiscal. Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, raportat la situația de fapt reținută în litigiu. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobată prin Ordinul nr. 1.210/2014, reținând că interpretarea acesteia nu este obligatorie pentru instanțele de judecată. Pe de altă parte, la momentul pronunțării asupra recursului de față, constată instanța de control că Ordinul nr. 1.210/2014 și Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 au fost anulate prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 2598/17.06.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - SCAF. Pentru toate aceste motive, constatând că prima instanță, cu aplicarea corectă a legii fiscale a admis cererea reclamantei, dispunând anularea actelor atacate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 același Cod, va respinge recursul declarat de pârâta Comuna Mihai Viteazu, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,